„Casa mea nu mai e a mea”: Povestea unei mame care a construit totul pentru copii, dar a rămas fără adăpost în sufletul lor

— Nu poți rămâne aici, mamă. E prea mic apartamentul și… știi tu, avem nevoie de intimitate, mi-a spus Irina, fiica mea cea mare, cu vocea aceea rece pe care nu i-o știam. M-am uitat la ea, la ușa albă din termopan pe care o plătisem cu banii strânși din nopțile mele nedormite în Italia, și am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

Am muncit douăzeci de ani printre străini, schimbând scutece bătrânilor altora, spălând podele și trimițând fiecare bănuț acasă. Pentru copiii mei. Pentru ca ei să aibă ce eu n-am avut niciodată: siguranță, un acoperiș, o șansă la o viață mai bună. Am cumpărat două apartamente: unul pentru Irina, altul pentru Vlad. Le-am trecut pe numele lor, fără să clipesc. Așa face o mamă, nu?

Acum, când am venit acasă, cu valiza mea veche și dorul cât casa, am găsit ușile închise. La Irina, m-a întâmpinat privirea soțului ei, Mihai, care nici măcar nu s-a ridicat de pe canapea. La Vlad, n-am apucat să intru bine pe ușă că mi-a spus că are musafiri și că poate ne vedem altădată. Altădată… Dar eu unde să dorm azi?

Am ieșit pe scara blocului și am stat pe trepte, cu valiza lângă mine. M-am uitat la mâinile mele crăpate și am simțit că tot ce am construit s-a năruit. O vecină m-a recunoscut: „Ați venit acasă, doamnă Maria? Ce bine! Copiii sunt mari acum…” Am zâmbit amar. Da, copiii sunt mari. Atât de mari încât nu mai au loc de mine.

Noaptea aceea am dormit la sora mea, Lenuța. M-a primit cu drag, dar am văzut în ochii ei mila. „Nu-i nimic, Maria, las’ că-ți găsim noi ceva… poate stai la mine până te descurci.” Dar eu nu voiam milă. Eu voiam doar să fiu mamă în casa copiilor mei.

A doua zi m-am dus la Vlad. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis prietena lui, Andreea. „Vlad e ocupat acum… poate revii mai târziu?” Am insistat:
— Andreea, e apartamentul pe care l-am cumpărat pentru el… pot să stau măcar o noapte?
A ezitat.
— Nu cred că e momentul potrivit. Avem planuri.

M-am simțit ca o cerșetoare la ușa propriului copil. Am plecat fără să mai spun nimic.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu ei. Le-am spus cât mi-a fost de greu singură printre străini. Le-am povestit cum am visat mereu la ziua când ne vom aduna toți la masă, în casa noastră. Irina m-a ascultat cu răceală:
— Mamă, noi avem viața noastră acum. Nu poți să vii oricând vrei tu și să te instalezi aici.
— Dar e casa pe care am cumpărat-o pentru tine…
— Da, dar acum e a mea. Și eu decid cine stă aici.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe stradă și am plâns ca un copil. Oare unde am greșit? Am dat totul pentru ei. N-am cerut nimic înapoi decât un colț de liniște și puțină dragoste.

Am început să mă gândesc la anii din Italia: la serile când plângeam singură în camera de cămin, la Crăciunurile petrecute cu străinii, la dorul de copii care mă ardea ca o rană deschisă. Toate astea pentru ce? Pentru două apartamente din care nu am voie să intru?

Lenuța m-a sfătuit să vorbesc cu un avocat:
— Poate poți face ceva legal… Să ceri drept de uzufruct sau măcar să le explici că ai nevoie de ajutor.
Dar eu nu vreau procese cu copiii mei! Vreau doar să mă primească acasă.

Într-o seară m-am întâlnit cu vechea mea prietenă, Rodica. Și ea a muncit ani buni în Spania pentru copii. Mi-a spus:
— Maria, copiii noștri s-au schimbat. Nu mai sunt ai noștri cum erau odată. Au crescut cu banii trimiși de noi, dar fără noi lângă ei.
Am oftat:
— Dar eu i-am crescut cu dragoste… cât am putut.
— Știu… dar uneori dragostea nu ajunge.

Am început să mă întreb dacă nu cumva i-am răsfățat prea mult. Dacă nu cumva le-am dat prea ușor totul și au uitat să prețuiască sacrificiul meu. Poate că ar fi trebuit să păstrez ceva și pentru mine: un colț de apartament, o cameră doar a mea.

Într-o zi am primit un telefon de la Vlad:
— Mamă… îmi pare rău că te-ai supărat. Dar nu pot să te primesc acum. Poate cândva…
Vocea lui era stinsă. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid.

Am început să caut chirie prin oraș. Cu banii puțini rămași din economii mi-am găsit o garsonieră micuță la marginea orașului. Nu e mult, dar e liniște și pot plânge fără să mă vadă nimeni.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva sunt eu de vină că i-am crescut așa: reci, distanți, preocupați doar de confortul lor. Alteori îmi spun că poate așa e lumea acum: fiecare pentru el.

Dar noaptea, când sting lumina și rămân singură cu gândurile mele, mă întreb: oare ce rost are să muncești toată viața pentru copii dacă la bătrânețe nu ai nici măcar un loc la masa lor? Oare dragostea de mamă mai valorează ceva azi? Sau totul se măsoară doar în bani și proprietăți?

Poate voi aveți un răspuns…