Casa mea, răzbunarea mea: Povestea unei femei care a refuzat să fie victima propriei familii

— Nu te grăbi, Ileana, că nu pleacă nimeni cu casa asta în mormânt! vocea răstită a verișoarei mele, Mariana, răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Am 62 de ani și, deși nu mai am pe nimeni aproape, casa asta e tot ce mi-a rămas. O casă modestă, cu pereți galbeni și miros de mușețel uscat, într-un cartier liniștit de la marginea Ploieștiului. Dar liniștea e doar la suprafață. În fiecare zi simt privirile lor, așteptarea lor tăcută, ca niște corbi care dau târcoale unui trup încă viu.

Nu am copii. Nici soț. Am fost căsătorită o singură dată, la 28 de ani, cu un coleg de la fabrica de textile. Pe atunci credeam că viața mea începe cu adevărat. Îl chema Doru și avea ochi verzi, mereu puțin obosiți. Ne-am mutat împreună în apartamentul părinților mei, iar eu visam la o familie mare și veselă. Dar după doar șase luni, am venit acasă mai devreme și am găsit-o pe Loredana, colega lui de la birou, stând la masa din sufragerie, cu picioarele urcate pe scaunul meu preferat. Doru nici măcar nu s-a sinchisit să se scuze. „Așa e viața, Ileana. Nu te mai agita”, mi-a spus cu o nepăsare care m-a sfâșiat pe dinăuntru.

Am plecat atunci fără să mă uit înapoi. Am dormit două săptămâni pe canapeaua unei prietene, apoi am început să-mi reconstruiesc viața. Am muncit mult, am strâns bani și mi-am cumpărat această casă mică, pe care am renovat-o singură, cu mâinile mele. Fiecare cui bătut în perete era o promisiune că nu voi mai depinde niciodată de nimeni.

Anii au trecut. Prietenele s-au risipit prin lume sau au murit. Părinții mei s-au stins devreme, iar fratele meu, Lucian, a plecat în Italia și nu m-a mai căutat decât atunci când avea nevoie de bani. Mariana și sora ei, Viorica, au rămas singurele rude apropiate. Vin la mine doar când au nevoie de ceva: o pungă de zahăr, un sfat medical sau… să verifice dacă mai respir.

În ultimii ani, am început să simt tot mai apăsat cum se uită la mine ca la o povară care trebuie să dispară ca să le rămână ceva. Odată, le-am surprins vorbind pe terasă:

— Dacă moare Ileana, casa asta se împarte între noi două și Lucian. S-ar putea vinde cu vreo 60.000 de euro… ne facem fiecare un rost! spunea Mariana cu ochii strălucind de lăcomie.

— Las’ că nu mai are mult! A tot tușit în ultima vreme… îi răspundea Viorica.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu pentru că mă gândeam la moartea mea — ci pentru că oamenii pe care i-am ajutat toată viața mă văd doar ca pe un obstacol între ei și niște bani.

De atunci am început să mă gândesc serios ce voi face cu casa asta. Într-o zi ploioasă de noiembrie, am mers la notarul domnul Popescu și i-am spus:

— Vreau să fac un testament. Dar nu pentru rudele mele.

A ridicat din sprâncene:

— Aveți copii?

— Nu. Dar am avut grijă de vecina mea bătrână, tanti Florica, când era bolnavă. Și de nepoata ei, Anca, care a crescut fără părinți. Lor vreau să le las totul.

Am semnat actele cu mâna tremurândă, dar cu sufletul ușurat.

Când Mariana a aflat — pentru că nu există secret care să reziste într-un cartier mic — a venit val-vârtej peste mine:

— Cum poți să faci una ca asta? Noi suntem sângele tău! Să-i lași casei tale unei străine?

— Sângele meu? Sângele meu a fost bun doar când aveați nevoie de bani sau ajutor! Iar casa asta nu e o pradă de război!

A început să plângă teatral:

— O să mori singură! Nimeni n-o să-ți aprindă o lumânare!

Am zâmbit amar:

— Mai bine singură decât printre hiene.

De atunci nu m-au mai vizitat decât rar și doar ca să mă privească urât sau să arunce vorbe grele peste gard.

Sunt zile când mă simt vinovată. Mă întreb dacă nu cumva exagerez sau dacă nu ar trebui să iert totul și să le las ce-și doresc atât de mult. Dar apoi îmi aduc aminte cum m-au privit mereu ca pe o povară și cum au râs pe la spate de singurătatea mea.

Într-o seară târzie, stând pe prispa casei cu o cană de ceai în mâini, m-am întrebat cu voce tare:

— Oare cât valorează dragostea adevărată față de sângele rece al rudelor? Ce rost are să lași ceva în urmă dacă nu ai cui?

Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată. Dar știu sigur că nu voi lăsa nimic celor care n-au știut niciodată să mă iubească.