Casa mea, sufletul meu: O poveste despre trădare și regăsire la bătrânețe

— Mamă, nu te mai chinui singură! Hai la mine, măcar până te pui pe picioare, mi-a spus Irina, fiica mea cea mare, cu o voce caldă, dar grăbită. Era început de toamnă, iar eu abia ieșisem din spital după trei săptămâni de pneumonie. Mă simțeam slabă, dar încăpățânată. Casa mea din Pitești era plină de amintiri: mirosul de cozonac din copilăria lor, râsetele nepoților, fotografiile cu soțul meu, Ion, pe care l-am pierdut acum zece ani.

— Nu vreau să fiu o povară, Irina. Mă descurc eu, i-am răspuns încet, sprijinindu-mă de baston.

— Nu ești o povară! Dar dacă ți se face rău? Dacă iar cazi? Nu mai ești ca la 50 de ani…

M-a durut. Avea dreptate, dar nu voiam să recunosc. În noaptea aceea am plâns în tăcere, ascultând vântul care bătea în geamurile vechi. A doua zi, am acceptat să mă mut temporar la Irina. Mi-am luat câteva haine și medicamentele. Când am ieșit pe ușă, am privit casa cu un nod în gât.

La Irina era ordine și liniște, dar nu era acasă. Nepoata mea, Ana, abia dacă mă saluta. Ginerele meu, Paul, se uita la mine ca la un obiect incomod. Mă simțeam stingheră la masa lor modernă, cu farfurii albe și tacâmuri grele.

— Mamă, poate ar trebui să te gândești să vinzi casa. E greu să o întreții… a zis într-o seară Irina, evitându-mi privirea.

— Cum să o vând? E tot ce am!

— Dar nu mai poți sta singură acolo! Și banii ți-ar prinde bine…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să aud așa ceva. Am schimbat subiectul, dar gândul m-a urmărit zile întregi.

După două luni la Irina, m-am încăpățânat să mă întorc acasă. Mergeam greu, dar voiam să-mi recâștig demnitatea. Am găsit casa rece și prăfuită. Am aprins focul în sobă și am stat ore întregi privind flăcările. Într-o zi, a venit la mine vecina mea, tanti Viorica.

— Maria, ai văzut că au venit niște tineri să se uite la casă? Au zis că sunt trimiși de copiii tăi…

Am simțit că mi se taie picioarele.

— Cum adică? Eu nu am dat niciun anunț!

— Păi… așa au zis ei. Că vor să cumpere și că vorbesc cu fata dumitale.

Am pus mâna pe telefon tremurând și am sunat-o pe Irina.

— Ce se întâmplă cu casa mea? De ce vin oameni să o vadă?

— Mamă… nu te supăra… ne-am gândit că e mai bine pentru tine. Am vorbit cu fratele tău, cu Vlad…

— Fără să mă întrebați?!

— E spre binele tău! Nu vezi că nu te mai descurci?

Am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată de propriii mei copii. Vlad nici măcar nu m-a sunat să mă întrebe ce vreau eu. Pentru ei eram doar o bătrână care încurcă planurile.

În zilele următoare am refuzat să le răspund la telefon. Mergeam încet prin camerele casei mele și vorbeam cu Ion în gând: „Ce-am făcut greșit? De ce copiii noștri nu mai văd cât am muncit pentru fiecare colțișor?”

Într-o sâmbătă dimineață au venit amândoi peste mine.

— Mamă, trebuie să semnezi niște acte…

— Nu semnez nimic! Casa asta e sufletul meu! Dacă vreți bani, luați tot ce am în bancă! Dar aici rămân!

Irina a început să plângă.

— Nu vrem banii tăi! Vrem doar să fii în siguranță!

Vlad s-a încruntat:

— Mamă, gândește-te logic! Ești singură! Dacă pățești ceva?

— Mai bine mor aici decât să fiu alungată din viața mea!

Au plecat supărați. Vecinii au început să mă evite; zvonurile circulau repede prin cartier. Unii mă priveau cu milă, alții cu reproș: „Ce copii nerecunoscători!” sau „Săraca Maria, a îmbătrânit și nu mai știe ce face…”

Singurătatea era apăsătoare. Într-o seară m-am prăbușit lângă pat și am stat acolo ore întregi până m-a găsit tanti Viorica dimineața.

— Maria, trebuie să ceri ajutor! Nu poți așa!

Am acceptat cu greu o femeie care să vină zilnic să mă ajute la curățenie și cumpărături. Încet-încet mi-am recâștigat puțină independență. Copiii veneau rar și discuțiile erau reci.

Într-o zi, Ana a venit singură la mine.

— Bunico… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Mama e speriată că te va pierde…

Am plâns împreună. Poate că nu există răspunsuri simple când vine vorba de bătrânețe și familie. Poate că toți greșim din frică sau din dragoste prost înțeleasă.

Acum stau la fereastra casei mele și privesc copacii goi din curte. Mă întreb: oare cât valorează o casă când sufletul ți-e legat de ea? Oare copiii noștri ne mai văd ca pe părinții lor sau doar ca pe niște poveri?