Casa mea, sufletul meu: Povestea unei mame între iubire și pierdere

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! Casa asta e prea mică pentru toți. Mama ta are nevoie de liniște, dar și noi avem nevoie de spațiu.

Vocea Irinei răsuna din bucătărie, ascuțită ca o lamă. M-am oprit în prag, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Vlad tăcea, cu ochii în pământ. Am simțit cum sângele mi se retrage din obraji. De un an de când Petru s-a dus, casa noastră nu mai era la fel. Dar niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge să mă simt străină în propriul cămin.

— Mama… poate ar fi mai bine să te gândești să te muți la Maria, la sora ta, la țară. Știi că acolo e liniște și aer curat…

Am simțit cum mă sufoc. Maria? Sora mea abia se descurcă singură, iar eu am crescut copiii aici, am pus fiecare piatră la temelia acestei case cu mâinile mele și ale lui Petru. Cum să plec?

— Vlad, casa asta e tot ce mi-a rămas din viața mea cu tatăl tău. Cum poți să-mi ceri așa ceva?

Irina a oftat teatral și a început să strângă masa cu gesturi repezite.

— Nu vrem să-ți facem rău, dar și noi avem nevoie de intimitate. Copiii cresc, au nevoie de camerele lor. Și tu… ai nevoie de altceva acum. Poate chiar de un azil unde să nu fii singură.

Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet. Un azil? Să mă abandoneze între străini? Am simțit o furie mocnită amestecată cu o tristețe adâncă. M-am retras în camera mea, unde încă mirosea a aftershave-ul lui Petru și a flori uscate.

Am început să plâng în tăcere. M-am gândit la toate serile când îi citeam lui Vlad povești la lumina lămpii, la zilele când îl țineam de mână la doctor sau când îi coseam nasturii la uniforma de școală. Acum, fiul meu mă voia plecată din casă.

Seara, am încercat să vorbesc cu el. L-am găsit pe terasă, privind în gol.

— Vlad, tu chiar vrei să plec?

A ezitat.

— Mamă… Irina are dreptate. E greu pentru toți. Și tu suferi aici…

— Eu nu vreau să plec! Aici am amintirile mele, aici e tot ce am construit cu tata tău! Voi sunteți familia mea!

A dat din umeri neputincios.

— Nu știu ce să fac…

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Irina îmi vorbea doar monosilabic, copiii mă evitau. Mă simțeam ca o povară. Într-o după-amiază, am găsit-o pe Irina vorbind la telefon:

— Da, mamă, încă nu vrea să plece… Nu știu cât mai rezist…

Am intrat brusc în cameră.

— Irina, dacă ai ceva de spus, spune-mi mie!

S-a uitat la mine cu ochii reci.

— Nu vreau scandaluri. Dar nu mai putem continua așa. Ori pleci tu, ori plecăm noi!

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit în grădină și m-am așezat pe banca unde obișnuiam să stau cu Petru. Am privit trandafirii pe care i-am plantat împreună și am simțit că nu mai am aer.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru familie: cum am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții ca să le fie lor bine, cum am renunțat la visele mele pentru ca Vlad să meargă la facultate. Și acum? Să fiu dată afară din propria casă?

A doua zi dimineață, am decis să vorbesc cu preotul satului, părintele Ilie. M-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:

— Suflet drag, casa nu e doar ziduri și acoperiș. E sufletul tău. Dacă renunți la ea, renunți la tine.

M-am întors acasă hotărâtă să nu cedez. Când Vlad și Irina au venit acasă, i-am chemat la masă.

— Vreau să vă spun ceva clar: nu plec nicăieri! Casa asta e a mea cât trăiesc! Dacă nu vă convine, puteți voi să vă mutați!

Irina a izbucnit:

— Nu e corect! Noi avem copii mici! Tu ești singură!

— Sunt singură pentru că voi m-ați lăsat singură! Dar nu o să mă dați afară din viața mea!

Vlad s-a ridicat nervos și a ieșit din cameră. Copiii au început să plângă. Am rămas singură la masă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

În zilele ce au urmat, atmosfera a devenit insuportabilă. Vlad nu-mi mai vorbea deloc, iar Irina mă ignora complet. M-am gândit de multe ori dacă nu cumva greșesc ținând cu dinții de această casă. Dar apoi îmi aminteam de Petru și de tot ce am construit împreună.

Într-o seară, când toți dormeau, am ieșit în grădină și am privit stelele.

M-am întrebat: oare chiar sunt egoistă că vreau să rămân aici? Sau e dreptul meu după o viață de sacrificii? Ce înseamnă familia dacă nu respect și iubire? Voi ce ați face în locul meu?