Casa pe care am construit-o pentru fiica mea și bătălia cu ginerele meu
— Nu pot să cred că vrei să faci asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam în bucătăria casei pe care am renovat-o cu mâinile mele. Irina, fiica mea, se uita la mine cu ochii mari, încercând să-și ascundă lacrimile. Vlad, ginerele meu, părea neclintit.
— E doar o casă, doamnă Maria. Putem lua ceva mai bun, mai aproape de oraș. E o oportunitate, nu înțelegeți? a spus el, cu tonul acela rece care mă făcea să simt că tot ce am făcut nu mai conta.
Am simțit cum mi se strânge inima. Pentru mine nu era doar o casă. Era visul meu, sacrificiul meu. Când Irina avea doar cinci ani și soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru altă femeie, am rămas singură cu ea și cu promisiunea că nu-i va lipsi nimic. Am început să lucrez la două joburi: dimineața la brutărie, noaptea la curățenie într-un bloc de birouri din centrul Ploieștiului. Fiecare leu pus deoparte era pentru ea.
Anii au trecut greu. Îmi amintesc cum veneam acasă obosită, dar Irina mă aștepta mereu cu un desen nou sau cu o poezie învățată la școală. În fiecare seară îi promiteam: „O să ai casa ta, mami. O să fie a ta și nimeni nu ți-o va lua.”
Când a împlinit 24 de ani și s-a logodit cu Vlad, am simțit că mi se rupe sufletul puțin. Vlad era altfel decât noi: crescut la oraș, obișnuit cu bani ușor câștigați de părinții lui. Nu părea să aprecieze efortul sau răbdarea. Dar Irina îl iubea și asta era tot ce conta.
Am cumpărat casa asta mică de la marginea orașului cu banii strânși în 20 de ani. Era dărăpănată, dar am renovat-o împreună cu unchiul ei, Costel. Am pus parchet nou, am zugrăvit pereții în culorile preferate ale Irinei și am cumpărat mobilă nouă din banii de la nuntă. Am făcut totul ca să le fie bine.
— Mamă, Vlad zice că dacă vindem casa putem lua un apartament în București. El are o ofertă bună la serviciu acolo… a încercat Irina să explice într-o seară, cu voce stinsă.
— Și tu ce vrei? am întrebat-o direct.
— Nu știu… Nu vreau să te supăr pe tine, dar nici pe el…
Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața am muncit pentru ea și acum trebuia să aleg între fericirea ei și visul meu de mamă.
În zilele următoare, Vlad a început să aducă agenți imobiliari fără să mă întrebe. Îi vedeam cum se uitau prin casă ca și cum ar fi fost deja a lor. Într-o zi l-am prins pe Vlad vorbind la telefon:
— Da, e aproape rezolvat. Soacra nu are ce face, casa e pe numele Irinei…
M-am simțit trădată. Am mers la notar să verific actele. Da, casa era pe numele Irinei — așa am vrut mereu — dar nu mi-am imaginat niciodată că va veni ziua când asta se va întoarce împotriva mea.
Într-o seară ploioasă, când Irina s-a întors de la serviciu, am așteptat-o în bucătărie.
— Mami, știu că te doare… Dar Vlad are dreptate: viața e scumpă aici și el are șansa asta la București…
— Și tu? Tu ce vrei?
— Vreau să fim liniștiți… Să nu mai fie certuri…
— Liniștea nu vine dintr-un apartament nou! Liniștea vine din iubire și respect! Tu chiar vrei să vinzi tot ce am construit împreună?
Irina a izbucnit în plâns.
— Nu știu ce să fac! Nu vreau să te pierd pe tine, dar nici pe el!
În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră: am atins pereții zugrăviți de mine, am privit mobila aleasă cu grijă… Am simțit că fiecare colțișor poartă o parte din sufletul meu.
A doua zi dimineață am decis să vorbesc cu Vlad.
— Vlad, știu că vrei ce e mai bine pentru voi. Dar casa asta nu e doar niște cărămizi. E viața mea. Dacă o vinzi fără acordul meu moral, vei distruge ceva ce nu poți repara niciodată.
M-a privit scurt și a dat din umeri.
— Maria, lumea merge înainte. Nu putem trăi din trecut.
— Dar nici fără rădăcini!
Au urmat zile tensionate. Vecinii au început să bârfească: „Ai auzit? Ginerele Mariei vrea să-i vândă casa!” Unii mă priveau cu milă, alții cu reproș: „De ce ai pus casa pe numele fetei?”
Într-un final, Irina a venit la mine cu ochii roșii:
— Mamă… Am decis să nu vindem. Nu pot să fac asta. Vlad e supărat și nu știu dacă relația noastră va rezista… Dar nu pot să-ți iau tot ce ai făcut pentru mine.
Am îmbrățișat-o strâns și am plâns împreună.
Vlad s-a mutat temporar la părinții lui. Nu știu ce va urma pentru ei doi. Poate vor găsi o cale de mijloc sau poate drumurile lor se vor despărți aici.
Dar eu stau acum în bucătăria mea mică și mă întreb: Oare am greșit că am pus casa pe numele ei? Oare sacrificiul unei mame poate fi vreodată înțeles de cei care n-au trudit pentru el? Voi ce ați fi făcut în locul meu?