Casa pe care nimeni n-o voia – până când a devenit moștenire

— Nu-mi vine să cred că ai venit, Radu, după atâția ani, doar pentru că ai auzit de testament! vocea mea tremura, dar nu de furie, ci de o tristețe adâncă, pe care nici timpul, nici tăcerea nu reușiseră s-o vindece.

Radu stătea în prag, cu mâinile în buzunare, evitând să mă privească în ochi. În spatele lui, Ioana își strângea geanta la piept, ca și cum ar fi vrut să se apere de ceva nevăzut. Erau copiii mei, cei pe care îi crescusem singură după ce tatăl lor ne-a părăsit pentru o altă viață și o altă femeie. Ani la rând am muncit ca să le fie bine, să nu le lipsească nimic. Dar, odată ce au crescut și-au găsit drumurile lor, iar eu am rămas cu casa asta mare și goală, plină de ecouri și amintiri.

— Mamă, nu e chiar așa… am venit să te vedem, a încercat Ioana să dreagă situația, dar vocea ei suna fals, ca un refren repetat prea des.

Am zâmbit amar. Știam adevărul. De când avocatul m-a sunat să-mi spună că trebuie să-mi pun lucrurile în ordine, că ar fi bine să mă gândesc la un testament, parcă toată lumea s-a schimbat. Vecinii au început să mă salute mai des, rudele îndepărtate au apărut cu întrebări despre sănătatea mea. Dar cel mai tare m-a durut când copiii mei, care nu mă vizitaseră de Crăciun sau de ziua mea de ani buni, au venit brusc acasă.

— Știi ce e ciudat? am spus încet, privind spre fereastra prin care lumina soarelui se strecura timid. Când erați mici, nu voiați să plecați din casa asta. Acum… nimeni n-a mai vrut-o până n-a devenit vorba de moștenire.

Radu a oftat și s-a așezat pe scaunul din bucătărie, același scaun pe care îl repara tatăl lui când se rupea vreun picior. Ioana s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna între palmele ei reci.

— Mamă, nu vrem să te rănim. Dar… știi cum e viața la oraș. E scump totul, e greu. Casa asta ar putea fi o salvare pentru noi.

M-am uitat la ea și am văzut în ochii ei aceeași disperare pe care o aveam eu când eram tânără și nu știam cum o să plătesc facturile sau cum o să pun mâncare pe masă. Dar atunci luptam pentru ei. Acum… pentru cine luptau ei?

— Și dacă n-ar fi existat casa asta? Dacă n-aș fi avut nimic să vă las?

Radu a ridicat din umeri.

— Atunci… probabil că n-am fi venit. Dar nu pentru că nu te iubim, mamă. Doar că viața ne-a dus departe.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Poate că dragostea nu dispare niciodată cu totul, dar se transformă în altceva – în datorie, în obișnuință sau chiar în indiferență.

Seara aceea a trecut greu. Am stat la masă fără să vorbim prea mult. Ioana a încercat să povestească despre copiii ei – nepoții mei – dar simțeam că fiecare cuvânt e ales cu grijă, ca să nu mă supere sau ca să mă convingă să le las casa.

Noaptea am dormit puțin. M-am plimbat prin camerele reci, atingând pereții pe care îi zugrăvisem cu mâinile mele, ușile pe care le vopsise Radu când era adolescent și voia bani de buzunar. Am găsit într-un sertar o fotografie veche: eu cu ei doi la mare, zâmbind larg, fără griji. M-am întrebat unde s-au dus acele zile și dacă vina pentru distanța dintre noi e doar a lor sau și a mea.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ioana în bucătărie făcând cafea.

— Mamă… te rog să nu fii supărată pe noi. Știu că n-am fost aproape cât ar fi trebuit.

— Nu sunt supărată, Ioana. Sunt doar… obosită. Și tristă că tot ce-am construit împreună a ajuns să fie doar o casă pe care vreți s-o împărțiți.

Radu a venit și el și s-a așezat lângă mine.

— Mamă, dacă vrei să ne ierți… spune-ne ce putem face.

M-am uitat la ei și am simțit o durere surdă în piept. Poate că iertarea nu vine la comandă. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

— Nu știu dacă pot să vă iert acum. Dar știu că vreau să vă am aproape nu pentru ce vă pot lăsa, ci pentru cine suntem unii pentru alții.

Au plecat după două zile. Casa a rămas la fel de goală ca înainte, dar parcă mai apăsătoare. M-am gândit mult la ce voi face cu testamentul. Poate că voi lăsa casa unei fundații sau poate că le-o voi da lor – dar numai dacă vor învăța să prețuiască ce contează cu adevărat.

Uneori mă întreb: oare cât valorează iertarea atunci când dragostea e umbrită de lăcomie? Și dacă familia nu mai înseamnă acasă, unde mai găsim liniștea?