Ceea ce mi-a spus necunoscuta despre fiul meu mi-a schimbat viața

— Doamnă, vă rog, trebuie să vorbesc cu dumneavoastră!
Vocea ei tremura, dar privirea era hotărâtă. M-am oprit, cu mâinile strânse pe bareta genții, simțind cum inima mi se oprește pentru o clipă. Era o zi rece de noiembrie, iar parcul era aproape pustiu. Doar câteva frunze ude se lipeau de alei, iar bătrânul câine al vecinului se târa plictisit pe lângă stăpânul său. Nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată pe femeia din fața mea. Avea o geacă gri, părul strâns la spate și ochii roșii de plâns.

— Mă scuzați, nu vreau să vă sperii, dar… e vorba despre fiul dumneavoastră, Rareș.

Numele lui Rareș a căzut ca o piatră în liniștea dimineții. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Rareș era tot ce aveam mai scump, dar de ceva vreme nu mai reușeam să comunicăm. De când împlinise 17 ani, parcă nu mai era copilul meu. Pleca dimineața devreme, venea târziu, nu-mi răspundea la întrebări, iar ochii lui, când mă priveau, păreau să ascundă o lume întreagă de care nu aveam acces.

— Ce s-a întâmplat? Cine sunteți? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

Femeia a oftat adânc, apoi a privit în jur, ca și cum s-ar fi temut că cineva ne-ar putea auzi.

— Sunt mama Anei. Fata mea și Rareș… Ei bine, cred că trebuie să știți că fiul dumneavoastră are probleme. Mari probleme. Ana mi-a spus aseară plângând că Rareș a început să se încurce cu niște băieți dubioși. Că a fost văzut la colțul blocului, cu ei, fumând și… nu doar țigări.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe prima bancă, fără să mai spun nimic. Femeia s-a așezat lângă mine, la distanță, cu palmele strânse în poală.

— Nu vreau să vă judec, doamnă, dar Ana e speriată. Mi-a spus că Rareș nu mai e același. Că e nervos, că minte, că a început să lipsească de la școală. Și… și că a încercat să o convingă să plece cu el la o petrecere unde se consumă droguri.

Cuvântul acela — droguri — mi-a lovit mintea ca un ciocan. Am simțit că nu mai pot respira. Rareș? Băiatul meu, care până nu demult îmi povestea totul? Cum ajunsese aici? Unde greșisem?

— Nu pot să cred… am șoptit. Poate e o neînțelegere. Rareș nu ar face așa ceva…

Femeia m-a privit cu milă. — Știu că e greu de acceptat. Dar vă rog, vorbiți cu el. Ajutați-l. Ana ține la el, dar nu vrea să-l piardă. Și nici eu nu vreau să văd încă o familie distrusă de prostiile astea.

A plecat lăsându-mă singură pe bancă, cu gândurile mele. Am stat acolo mult timp, privind cum vântul răscolește frunzele. Am încercat să-mi amintesc când a început totul. Poate când am acceptat orele suplimentare la serviciu, ca să putem plăti ratele la apartament. Poate când am început să-l las singur acasă, spunându-mi că e destul de mare să se descurce. Poate când am încetat să-l mai întreb cum se simte, fiind prea obosită să ascult răspunsul.

Seara, când Rareș a intrat pe ușă, i-am simțit mirosul hainelor — un amestec de fum, parfum ieftin și ceva necunoscut. S-a uitat la mine fugar, apoi a încercat să treacă în cameră fără să spună nimic.

— Rareș, stai puțin. Trebuie să vorbim.

A oftat, iritat. — Ce-i, mamă? Iar ai de comentat?

— Am vorbit azi cu mama Anei. Mi-a spus niște lucruri care m-au speriat. Vreau să știu adevărul. Ce se întâmplă cu tine?

A izbucnit. — Nimic nu se întâmplă! Toată lumea are ceva cu mine! Ana exagerează, tu nu mă înțelegi, nimeni nu mă înțelege!

— Rareș, te rog… Dacă ai probleme, dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi! Sunt mama ta!

A trântit ușa camerei și am auzit cum își pune căștile pe urechi. Am rămas în hol, cu lacrimile șiroind pe obraji. Nu știam ce să fac. Să-l urmăresc? Să-i cotrobăi prin lucruri? Să merg la poliție? Să vorbesc cu psihologul școlii?

În zilele următoare, Rareș a devenit tot mai distant. Nu mai mânca acasă, nu mai vorbea cu mine. Îl vedeam doar noaptea, când intra tiptil să nu mă trezească. Am început să-l urmăresc pe ascuns. L-am văzut într-o seară la colțul blocului, cu niște băieți mai mari. Unul dintre ei i-a dat ceva pe furiș. Rareș a băgat repede în buzunar și a plecat.

M-am întors acasă tremurând. Nu mai puteam nega evidența. Rareș era prins într-o lume pe care nu o înțelegeam. Am încercat să vorbesc cu el din nou, dar m-a respins cu furie. — Lasă-mă în pace! Nu ai dreptul să-mi controlezi viața!

Într-o noapte, am găsit în buzunarul gecii lui un pliculeț cu praf alb. Am simțit că mă prăbușesc. Am plâns ore în șir, apoi am sunat-o pe mama Anei. Am decis împreună să mergem la un centru de consiliere pentru părinți. Acolo am aflat că nu suntem singure. Că mulți adolescenți din orașul nostru mic sunt prinși în capcana drogurilor. Că vina nu e doar a lor, ci și a noastră, a părinților prea ocupați, prea obosiți, prea speriați să vedem adevărul.

Au urmat luni grele. Rareș a acceptat cu greu să meargă la terapie. A avut recăderi. Am avut certuri cumplite. Dar încet-încet, am început să reconstruim ceva între noi. Am învățat să-l ascult fără să-l judec. Să-i spun că îl iubesc, chiar și când greșește. Să-i arăt că nu e singur.

Astăzi, Rareș e pe drumul spre vindecare. Nu știu dacă va fi vreodată ca înainte. Dar știu că nu mai pot închide ochii la problemele lui. Și mă întreb, în fiecare seară: câți părinți ca mine aleg să nu vadă? Câți copii ca Rareș strigă după ajutor și nu-i aude nimeni?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că tăcerea nu ajută pe nimeni. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?