Cenușa și cicatricile: Povestea Anei dintr-un cartier de blocuri din Ploiești

— Ana, du-te și adu-mi țigările! vocea tatălui meu răsună ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu flori vechi, pe care le uram din tot sufletul. Mâinile îmi tremură când mă ridic de pe canapea, încercând să nu-i întâlnesc privirea. Mama stă la masa din bucătărie, cu ochii închiși, ca și cum ar putea să dispară dacă nu vede nimic. Știu ce urmează dacă nu mă mișc destul de repede: trosnetul palmei lui pe spatele meu, geamul care se sparge când aruncă scrumiera, plânsul meu în pernă, noaptea.

Am crescut într-un bloc gri din Ploiești, la etajul patru, unde pereții subțiri nu ascundeau niciodată țipetele. Vecina de la trei, tanti Florica, îmi lăsa uneori un corn pe preș, dar niciodată nu m-a întrebat nimic. Toată lumea știa, dar nimeni nu voia să se bage. Tata lucra la rafinărie și venea acasă mirosind a benzină și a furie. Mama era casnică și tăcea. Tăcea mereu.

Într-o seară de iarnă, când aveam doisprezece ani, am auzit-o pe mama plângând în baie. Am bătut încet la ușă.
— Mamă, ești bine?
A deschis ușa cu ochii roșii și mi-a șoptit:
— Nu-i nimic, Ana. Du-te la culcare.
Dar am știut că nu era nimic bine. În noaptea aceea am adormit cu perna udă de lacrimi și cu promisiunea că eu nu voi fi niciodată ca ea.

La școală eram mereu retrasă. Colegii râdeau de hainele mele vechi și de faptul că nu vorbeam aproape deloc. Doamna profesoară de română, doamna Popescu, a încercat să mă apropie:
— Ana, vrei să citești poezia asta în fața clasei?
Am dat din cap că nu. Nu puteam să vorbesc fără să simt că mă sufoc.

Într-o zi, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era beat și furios. A început să țipe la mama pentru că nu găsea telecomanda. Eu stăteam în camera mea, cu ușa încuiată, dar am auzit totul: lovituri, obiecte trântite, suspinele mamei. Am vrut să ies, să fac ceva, dar frica m-a țintuit pe pat. M-am simțit vinovată că nu pot să o apăr.

Anii au trecut greu. La șaisprezece ani am început să lucrez la o cofetărie din cartier ca să pot strânge bani pentru facultate. Tata nu știa; dacă ar fi aflat, ar fi spus că îl fac de râs. Mama îmi punea uneori câte o bancnotă mototolită în buzunar și îmi spunea doar atât:
— Să nu-i spui lui taică-tu.

Într-o zi de vară, când aveam optsprezece ani și mă pregăteam să plec la București la facultate, tata a aflat despre jobul meu. A venit peste mine în bucătărie:
— Ce-ai făcut? M-ai făcut de râs în tot cartierul! Ai ieșit la muncă ca o slugă!
A ridicat mâna să mă lovească, dar m-am ferit pentru prima dată. M-am uitat în ochii lui și am spus:
— Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa!
A rămas blocat o clipă, apoi a ieșit trântind ușa.

În seara aceea am făcut bagajul și am plecat la București cu primul tren. Mama m-a condus până la gară. Nu a plâns, dar ochii ei spuneau totul.
— Ai grijă de tine, Ana. Să nu te întorci niciodată aici dacă nu vrei.

La București am dormit primele nopți pe canapeaua unei colege de la cofetărie. Am muncit mult ca să pot plăti chiria și taxele la facultate. Era greu, dar pentru prima dată simțeam că respir.

Anii au trecut și am devenit psiholog. Am început să lucrez cu copii care trecuseră prin ce am trecut eu. Fiecare poveste pe care o auzeam mă durea ca o rană veche care nu se închide niciodată.

Mama a murit acum doi ani. Tata nu a venit la înmormântare. L-am văzut ultima dată când am mers să strâng lucrurile din apartament. Era bătrân și bolnav, dar ochii lui erau tot reci.
— De ce ai venit? m-a întrebat.
— Să-mi iau rămas bun de la mama.
Nu i-am spus nimic altceva. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Astăzi locuiesc într-un apartament mic din București. Am un motan pe nume Doru și o bibliotecă plină cu cărți despre vindecare și iertare. Uneori mă întreb dacă am reușit cu adevărat să iert sau doar am învățat să trăiesc cu cicatricile mele.

Poate că nu putem uita niciodată ce ne-a frânt, dar putem alege ce facem cu cenușa rămasă după focul durerii. Voi ce credeți? Se poate vindeca vreodată sufletul cu adevărat sau doar ne obișnuim cu rănile?