Cina pe care n-am putut-o pune pe masă

— Mami, eu am luat doar o bucățică! De ce să-i dau și lui Vlad? se aude vocea Irinei, tremurată și încăpățânată, din bucătărie. Mă opresc în pragul ușii, cu mâinile reci strânse la piept. Vlad, cel mijlociu, plânge încet, cu ochii la farfuria goală. Iar Andreea, cea mică, se uită la mine cu ochii mari, întrebători, de parcă ar ști deja răspunsul la întrebarea pe care nu îndrăznește să o pună: „Ce mâncăm diseară?”

Îmi simt obrajii arzând de rușine. Nu e prima dată când nu am ce pune pe masă, dar parcă niciodată nu a durut atât de tare. Azi am stat la coadă la pâine două ore și tot ce am prins a fost o franzelă veche. Am împărțit-o la prânz, sperând că până seara găsesc ceva. Dar n-am găsit nimic. Nici măcar o conservă uitată prin dulap.

— Liniștiți-vă, copii, mâine dimineață mergem la piață și sigur găsim ceva bun, încerc eu să-i liniștesc, dar vocea mi se frânge la jumătatea frazei.

Irina oftează și își trage farfuria mai aproape. — Mereu spui asta, mami… Dar mâine e tot ca azi.

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt mică și neputincioasă. De când a plecat Costel, soțul meu, viața noastră s-a transformat într-o luptă continuă. El a plecat „să-și găsească norocul” în Italia și de atunci nu am mai primit niciun ban. Doar promisiuni și scuze la telefon, din ce în ce mai rare.

Am încercat să mă angajez la brutărie, dar nu m-au primit – „prea mulți copii mici acasă”, mi-au spus. Am făcut curățenie la vecina de la trei, dar mi-a dat doar câțiva lei și resturi de mâncare pentru copii. Am vândut tot ce aveam mai bun: televizorul vechi, hainele frumoase de la nuntă, chiar și verigheta. Acum nu mai am nimic de dat.

Noaptea cade peste blocul nostru cenușiu din cartierul mărginaș al orașului. Copiii s-au culcat flămânzi, iar eu stau pe marginea patului și plâng în tăcere. Îmi aduc aminte de copilăria mea la țară, când mama făcea mămăligă cu lapte și totul părea atât de simplu. Acum laptele e un lux.

A doua zi dimineață îi trezesc devreme și îi îmbrac cu ce am mai curat. Mergem la piață cu speranța că poate găsim ceva ieftin sau poate cineva se îndură să ne dea pe datorie. Pe drum, Irina mă întreabă:

— Mami, tu ai mâncat aseară?

Îi zâmbesc strâmb și îi spun că da, dar stomacul meu urlă de foame. La piață, vânzătorii mă privesc cu milă sau cu dispreț. Unii mă cunosc deja: „Iar ai venit fără bani?”

— Doamna Maria, dacă vrei niște cartofi mai vechi, ți-i dau pe gratis, îmi spune nea Gheorghe de la tarabă.

Îi mulțumesc cu lacrimi în ochi și îi strâng cartofii în sacoșă. Copiii sar de bucurie: „Facem piure!”

Ajungem acasă și pun apa la fiert. În timp ce curăț cartofii, aud bătăi în ușă. E doamna Lidia de la asociația de locatari.

— Maria, iar ai întârziat cu întreținerea. Dacă nu plătești luna asta, te trecem pe listă pentru evacuare.

Înghit în sec și îi spun că fac tot ce pot. Ea oftează și pleacă fără să spună altceva.

Seara vine repede. Copiii mănâncă piureul cu poftă, de parcă ar fi cea mai bună mâncare din lume. Eu mă prefac că nu mi-e foame și le spun povești despre când eram mică.

După ce adorm toți trei, mă așez din nou pe marginea patului și privesc tavanul scorojit. Mă gândesc dacă mâine va fi altfel sau dacă voi reuși vreodată să le ofer copiilor mei o viață mai bună.

Într-o zi primesc un telefon neașteptat de la Costel:

— Maria… știu că nu am fost tată bun… dar vin acasă. Nu am reușit nimic aici. Poate găsim o soluție împreună.

Nu știu dacă să mă bucur sau să mă tem. Îmi e teamă că va aduce doar alte promisiuni goale și certuri. Dar copiii sar în sus de bucurie când aud vestea.

Când Costel intră pe ușă după două săptămâni, e schimbat: slab, obosit, dar cu ochii plini de regrete.

— Iartă-mă, Maria… Am greșit mult.

Nu-i răspund imediat. Îl las să vadă cât am suferit. În zilele următoare încearcă să repare lucrurile: caută de lucru pe șantier, aduce acasă câte ceva de mâncare, se joacă cu copiii.

Dar rănile sunt adânci. Într-o seară îl aud certându-se cu Irina:

— De ce ai luat tu ultima felie de pâine? strigă el.

Irina izbucnește în plâns: — Pentru că mi-era foame! Pentru că mereu trebuie să alegem cine mănâncă!

Atunci nu mai pot suporta și izbucnesc:

— Ajunge! Nu vreau ca ai mei copii să trăiască mereu cu frica foamei! Trebuie să facem ceva!

Costel mă privește lung și pentru prima dată văd în ochii lui hotărâre adevărată.

Începem să lucrăm împreună: el pe șantier, eu fac curățenie prin blocuri și vând legume din grădina mamei mele de la țară. Nu e ușor, dar încet-încet reușim să punem câte ceva pe masă în fiecare zi.

Totuși, frica nu dispare niciodată complet. Știu cât de repede se poate nărui totul.

Mă întreb adesea: oare câte mame ca mine adorm plângând de rușine că nu au ce pune pe masă? Oare vom reuși vreodată să scăpăm din cercul acesta al neputinței?