Cinci ani de tăcere: Povestea unei mame care nu a renunțat niciodată

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l suport! Ți-am spus că nu e ce pare, dar tu nu mă asculți niciodată!

Vocea Anei răsuna în mintea mea ca un ecou spart. Era ultima oară când am auzit-o la telefon, cu două zile înainte să dispară. Era sâmbătă dimineața, iar eu mă uitam la poza ei de pe frigider, încercând să-mi amintesc fiecare detaliu al chipului ei. Avea 28 de ani, ochi verzi ca iarba după ploaie și un zâmbet care îmi lumina zilele. Dar de când îl cunoscuse pe Vlad, totul se schimbase. Era mereu agitată, mereu cu ochii în pământ, mereu cu telefonul pe silențios.

— Elena, trebuie să accepți că poate Ana a plecat de bunăvoie, mi-a spus soțul meu, Doru, în seara aceea. Poate vrea să fie lăsată în pace.

L-am privit cu ură. Cum putea să spună asta? Cum putea să creadă că Ana ar fi plecat fără să-mi spună nimic? Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns până mi s-au uscat ochii.

A doua zi am sunat la poliție. Au venit doi agenți tineri, plictisiți, care au notat totul într-un carnețel și au dat din umeri.

— Domnule, domnișoara are 28 de ani. Dacă vrea să plece, e treaba ei. Poate revine.

Dar eu știam că nu era așa. Ana nu ar fi plecat niciodată fără să-mi spună. Și mai ales nu cu Vlad. Îl simțisem de la început: era prea politicos, prea atent, prea prezent. Îmi aducea flori de fiecare dată când venea la noi, dar Ana părea tot mai mică lângă el.

Am început să-l caut pe Vlad. I-am sunat prietenii Anei, am mers la apartamentul lui din Militari. Nimeni nu știa nimic. Vecinii spuneau că l-au văzut plecând cu o valiză mare într-o noapte ploioasă.

— Doamnă Elena, poate ar trebui să vă odihniți, mi-a spus sora mea, Mariana. Nu poți schimba nimic dacă te distrugi.

Dar eu nu puteam dormi. Noaptea visam că Ana mă strigă dintr-o cameră întunecată. Ziua umblam pe la secții de poliție, spitale, chiar și la morgă. Am pus afișe prin oraș, am scris pe Facebook, am vorbit cu presa locală. Nimeni nu părea să-i pese.

Într-o zi, la aproape un an după dispariție, am primit un mesaj anonim: „Caută la casa părintească a lui Vlad din Giurgiu.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am luat primul tren spre Giurgiu și am bătut la ușa unei case dărăpănate. O femeie bătrână mi-a deschis și m-a privit lung.

— Nu știu nimic despre Vlad sau despre fata dumneavoastră! a țipat ea și mi-a trântit ușa în nas.

Am rămas în fața porții minute bune, tremurând de frig și furie. Am făcut poze casei și le-am dus la poliție. Au zis că vor investiga, dar nu s-a întâmplat nimic.

Anii au trecut greu. Doru s-a închis în el; nu mai vorbea cu mine decât despre facturi și cumpărături. Prietenii s-au îndepărtat. Mariana a încetat să mă mai sune. Toată lumea voia să uit, dar eu nu puteam.

În al patrulea an am găsit un jurnal vechi al Anei ascuns într-o cutie cu haine donate. Scria despre frică, despre controlul lui Vlad, despre amenințări subtile și nopți nedormite.

„Dacă pățește ceva, să știe mama că am încercat să scap”, scria Ana tremurat.

Am dus jurnalul la poliție. De data asta au început să mă ia în serios. Au redeschis cazul și au descoperit că Vlad avea antecedente pentru violență domestică și dispariții suspecte ale altor femei.

Într-o zi de iarnă, la cinci ani după dispariția Anei, m-au sunat de la poliție:

— Doamnă Elena, am găsit ceva într-o pădure lângă Giurgiu…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am mers acolo cu inima strânsă și am recunoscut o brățară pe care i-o dădusem Anei când era mică.

Nu au găsit-o pe Ana întreagă — doar câteva lucruri care îi aparțineau și urme clare că acolo fusese victima unei crime.

Vlad a fost prins peste câteva luni în Bulgaria, încercând să treacă granița cu acte false. La proces a râs în fața mea.

— N-o să vă aducă nimeni fata înapoi, doamnă Elena! mi-a spus cu o voce rece.

Am vrut să-l lovesc. Dar m-am abținut. Pentru Ana.

Acum stau singură în camera ei și mă întreb: dacă aș fi ascultat-o mai devreme? Dacă aș fi făcut mai mult? Dacă aș fi crezut-o când mi-a spus că îi e frică?

Poate că povestea mea va ajuta alte mame să-și asculte copiii înainte să fie prea târziu.

Oare cât de mult trebuie să suferim ca societatea să ia în serios semnele violenței? Oare câte Anei mai trebuie să dispară până ne trezim?