Cine are dreptul să aleagă numele fiului meu? Povestea luptei mele pentru demnitate în umbra familiei soțului

— Nu, nu! Nu se poate! Copilul ăsta nu va purta niciodată un nume ca ăsta! a urlat soacra mea, Valeria, cu o voce care a făcut să vibreze pereții apartamentului nostru mic din cartierul Drumul Taberei.

Stăteam pe canapea, cu băiatul meu nou-născut în brațe, încă amețită de oboseală și de hormonii care îmi dădeau lumea peste cap. Soțul meu, Cătălin, se uita la mine cu ochii mari, neștiind dacă să-mi ia apărarea sau să tacă. În jurul nostru, atmosfera era încărcată ca înaintea unei furtuni. Valeria, cu mâinile în șold și privirea tăioasă, părea gata să mă sfâșie.

— Dar, mamă, am discutat deja cu Irina… am ales împreună numele, încerca Cătălin să tempereze situația.

— Nu mă interesează ce ați discutat voi! În familia noastră, băieții poartă nume de sfinți! Nu vreau să aud de „Darius”! Ce-i asta? Suntem români sau ce suntem?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Darius era numele pe care îl visam pentru fiul meu încă din liceu. Era un nume care îmi amintea de bunicul meu, un om simplu, dar demn, care m-a crescut după ce părinții mei au plecat la muncă în Italia. Pentru mine, Darius însemna rădăcini și speranță. Pentru Valeria, era o ofensă.

— Valeria, te rog… e copilul nostru. Lasă-ne să decidem noi, am spus cu voce tremurată.

— Nu! Dacă vrei să fii parte din familia asta, respecți tradițiile noastre! Copilul va fi botezat Alexandru, ca tatăl lui Cătălin și ca toți bărbații din neamul nostru!

M-am ridicat încet de pe canapea, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am dus în dormitor și am închis ușa în urma mea. Dincolo de ea, vocile se auzeau tot mai tare. Cătălin încerca să o liniștească pe mama lui, dar nu avea curajul să-i țină piept. M-am prăbușit pe pat și am plâns în pernă, simțindu-mă mică și neputincioasă.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Valeria venea zilnic la noi sub pretextul că mă ajută cu copilul, dar fiecare gest era o critică mascată: „Nu-l ține așa!”, „Nu-l hrăni acum!”, „Nu-l îmbrăca atât de gros!”. Simțeam că nu mai am aer. Mama mea mă suna zilnic să mă întrebe dacă sunt bine, dar nu aveam curajul să-i spun adevărul. Îmi era rușine că nu pot să-mi apăr propriul copil.

Într-o seară, după ce Valeria a plecat trântind ușa, m-am uitat la Cătălin:

— Tu chiar nu vezi ce se întâmplă? De ce nu spui nimic?

— Irina… e mama… Nu vreau scandaluri. O să treacă.

— O să treacă? Dar dacă nu trece? Dacă o să trăim toată viața după regulile ei?

Cătălin a dat din umeri și s-a uitat în podea. Atunci am simțit că sunt singură.

A doua zi dimineață, am luat o decizie. Mi-am pus copilul în cărucior și am plecat la biserică. Preotul era un om blând, părintele Ilie, care mă cunoștea de mică.

— Părinte, vreau să-l botez pe Darius. Dar familia soțului nu e de acord…

S-a uitat la mine cu blândețe:

— Mamă dragă, copilul e al vostru. Numele e primul dar pe care i-l oferiți. Sfatul meu e să vă ascultați inima.

Am ieșit din biserică cu lacrimi în ochi, dar cu o hotărâre nouă în suflet. În acea seară, când Valeria a venit din nou cu lista ei de nume „potrivite”, am ridicat privirea spre ea:

— Vreau să fie clar: fiul meu va purta numele Darius. E decizia mea și nu voi ceda.

A urmat o tăcere grea. Valeria s-a uitat la Cătălin:

— Tu nu spui nimic?

Cătălin s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat:

— E copilul nostru. Irina are dreptate.

Valeria a izbucnit în plâns și a ieșit din casă fără să spună nimic. Am rămas singuri, eu și Cătălin, privind unul spre altul ca doi străini care abia acum se descoperă.

În următoarele zile, Valeria nu ne-a mai vizitat. Telefonul suna des, dar nu răspundeam. Simțeam că trebuie să-mi protejez copilul și pe mine însămi de toată această toxicitate. Mama mea a venit la noi și m-a îmbrățișat fără să spună nimic. În brațele ei m-am simțit din nou copil și am plâns tot ce adunasem în mine luni întregi.

Botezul a fost simplu, doar cu câțiva prieteni apropiați și familia mea. Când părintele Ilie a rostit numele „Darius”, am simțit că mi se ridică o povară de pe suflet. Pentru prima dată după mult timp, am respirat liber.

Valeria nu a venit la botez. După câteva luni, a început să dea semne că vrea să revină în viața noastră. A venit într-o zi cu o jucărie pentru Darius și m-a privit lung:

— Poate n-am avut dreptate… Poate că fiecare mamă știe cel mai bine ce e bine pentru copilul ei.

Am zâmbit trist și am simțit că rana din suflet începe încet-încet să se vindece. Dar știam că nimic nu va mai fi ca înainte.

Acum, când îl privesc pe Darius cum doarme liniștit lângă mine, mă întreb: câte femei ca mine trăiesc încă sub umbra unor tradiții care le răpesc dreptul la propriile alegeri? Oare cât curaj trebuie să ai ca să-ți aperi demnitatea chiar și atunci când toți ceilalți cred că nu ai dreptate?