Ciorba Noastră de Fiecare Zi

— Iar au venit târziu, zise mama, în timp ce turna ciorba fierbinte în castroane. Eu am privit spre ușă, unde Vlad și-a lăsat pantofii scumpi, aproape ostentativ. Sora mea, Irina, a oftat și ea, dar nu a zis nimic. În fiecare seară, la ora opt, istoria se repeta: noi, la masa noastră modestă, cu ciorbă de cartofi și pâine veche, iar Vlad și soția lui, Adina, intrau grăbiți, cu miros de parfum scump și haine de firmă.

— Haideți la masă cu noi! am spus, încercând să par vesel. Poate azi vor accepta.

Vlad a zâmbit strâmb. — Mulțumim, dar am mâncat deja. Suntem obosiți. Și-au luat farfuriile cu sushi din frigider și s-au retras în camera lor, unde televizorul mergea mereu pe Netflix.

Am rămas cu lingura în mână, simțind cum mi se strânge stomacul nu de foame, ci de ciudă. Tata a tăcut, ca de obicei. Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Nu-i vina lor că au reușit mai bine, a șoptit ea.

Dar eu știam că nu e doar despre bani sau mâncare. E despre cum Vlad nu mai vrea să fie unul dintre noi. Despre cum Adina îl privește pe tata ca pe un om simplu, aproape invizibil. Despre cum eu am rămas aici, la Bacău, cu visele mele mici și salariul meu de la supermarket, în timp ce Vlad a ajuns manager la București.

Într-o seară de vară, când Vlad a venit acasă după trei luni de absență, am încercat să vorbim. Stăteam pe balconul mic, cu vedere spre blocurile cenușii.

— Ți-e bine acolo? l-am întrebat.

— Da. E altă lume. Nu știu dacă ai înțelege…

— Poate că nu. Dar nici tu nu mai înțelegi lumea noastră.

A râs scurt. — Lumea voastră? Adică să te mulțumești cu puțin? Să te plângi mereu?

M-am simțit lovit. — Nu mă plâng. Dar nu pot să nu văd diferența. Tu mănânci delicatese, noi ne mulțumim cu terci. Unde-i dreptatea?

Vlad a dat din umeri. — Fiecare își face norocul.

A doua zi dimineață, l-am auzit pe tata vorbind cu mama în șoaptă:

— Parcă nu mai e băiatul nostru…

— E tot al nostru, doar că s-a schimbat lumea lui.

Irina a venit la mine în cameră după ce Vlad și Adina au plecat la o nuntă luxoasă la Iași.

— Ți-e dor de vremurile când eram toți la fel? m-a întrebat ea.

— Da… Dar cred că nu mai există cale de întoarcere.

Într-o duminică ploioasă, am avut un conflict deschis. Mama făcuse sarmale din puținul pe care-l aveam și i-a rugat pe Vlad și Adina să stea cu noi la masă.

— Nu pot să mănânc așa ceva, a zis Adina răspicat. — Am intoleranță la carne grasă.

Mama s-a rușinat și a dus farfuria înapoi în bucătărie. Vlad s-a uitat la mine ca și cum eu eram vinovat pentru tot.

— De ce trebuie să dramatizați mereu? a spus el nervos.

— Pentru că doare! i-am răspuns eu. Pentru că nu suntem invizibili!

A urmat o tăcere grea. Tata a ieșit afară să fumeze. Irina s-a retras în camera ei plângând.

După câteva zile, Vlad mi-a scris un mesaj: „Poate ar trebui să ne mutăm la București definitiv.”

Am simțit că mă sufoc. Cum să rămânem doar noi? Cum să-i explic mamei că băiatul ei cel mare nu mai vrea să fie parte din familie?

Într-o seară târzie, am stat singur pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă viața e doar o întâmplare sau dacă fiecare dintre noi chiar își face norocul. Dacă dragostea de familie poate trece peste resentimentele adunate an după an.

Poate că Vlad are dreptate: fiecare își face norocul. Dar oare norocul merită dacă îl plătești cu singurătate? Voi ce credeți: cât valorează o familie când diferențele devin ziduri între noi?