Copilul de lângă calea ferată: Povara unui adevăr nespus
— Nu! Nu mă lăsa aici! — vocea aceea subțire, aproape stinsă, mi-a sfâșiat inima în două. Era doar un ghemotoc de om, învelit într-o pătură subțire, tremurând lângă șinele reci ale căii ferate. Era ianuarie, iar zăpada se așternuse peste tot ca o tăcere grea. M-am aplecat, cu mâinile înghețate, și am ridicat-o la pieptul meu. Mirosea a frig și a teamă. Nici nu știam cum o cheamă, dar în clipa aceea am știut că nu o voi lăsa niciodată singură.
Mă numesc Mariana. Aveam treizeci și doi de ani atunci, proaspăt văduvă, cu o casă mică la marginea orașului Ploiești și un gol imens în suflet. În acea dimineață, când am găsit-o pe fetiță lângă calea ferată, am simțit că Dumnezeu mi-a trimis un motiv să merg mai departe. Am numit-o Ana. Am crescut-o ca pe fiica mea, ascunzând adevărul despre începutul ei tragic. Vecinii au bârfit, mama mea m-a certat — „Ce-ți trebuie ție copil străin? Ai destule necazuri!” — dar eu nu am ascultat pe nimeni.
Anii au trecut repede. Ana a crescut frumoasă și isteață, cu ochii mari și curioși. Era tot ce aveam mai drag pe lume. Îi spuneam mereu că e specială, că Dumnezeu ne-a unit drumurile cu un scop. Dar adevărul mă apăsa ca o piatră pe inimă. În fiecare an, de ziua ei, mă uitam la ea cum suflă în lumânări și mă întrebam dacă nu cumva greșesc ascunzându-i cine este cu adevărat.
Când Ana a împlinit douăzeci și cinci de ani, viața noastră părea liniștită. Lucra la o librărie din centru, avea prieteni buni și un iubit pe nume Vlad, băiat serios dintr-o familie respectabilă. Eu mă pensionasem și mă bucuram de liniștea casei noastre mici. Dar într-o seară de martie, cineva a bătut la ușă. Era o femeie înaltă, cu părul cărunt și ochii verzi ca ai Anei.
— Bună seara… Îmi pare rău că deranjez la ora asta. Mă numesc Camelia Stoica… caut pe cineva — vocea îi tremura ușor.
Ana a ieșit din cameră și s-a uitat la ea lung. Am simțit cum mi se taie respirația.
— Pe cine căutați? — a întrebat Ana.
— Pe fiica mea… — a spus femeia încet, privindu-mă direct în ochi.
Totul s-a prăbușit atunci. Am simțit că mă sufoc. Ana s-a uitat la mine, apoi la Camelia.
— Mama? Ce se întâmplă? — vocea ei era spartă de teamă.
Nu am mai putut minți. Am povestit totul: cum am găsit-o lângă calea ferată, cum am decis să o cresc fără să spun nimănui adevărul, cum am încercat să o protejez de lumea crudă care o abandonase.
Camelia plângea în hohote. Mi-a povestit cum fusese forțată de părinți să renunțe la copil când avea doar optsprezece ani, cum a căutat-o ani la rând fără succes, cum nu a avut liniște niciodată. Ana stătea între noi două, cu lacrimile șiroind pe obraji.
— De ce nu mi-ai spus niciodată? — m-a întrebat Ana printre suspine.
— Mi-a fost teamă… teamă că te voi pierde, că nu vei mai fi fata mea… — am răspuns cu voce stinsă.
A urmat o perioadă cumplită. Ana nu mi-a vorbit săptămâni întregi. S-a mutat la Camelia pentru o vreme. Vlad încerca să o ajute să-și găsească echilibrul, dar ea era pierdută între două lumi: cea în care fusese crescută cu dragoste și cea care îi fusese furată la naștere.
Mama mea m-a certat din nou: „Ți-am zis eu că nu e bine să te bagi unde nu-ți fierbe oala!” Dar eu nu puteam regreta ce făcusem. O iubeam pe Ana ca pe propriul meu copil.
Într-o zi, Ana s-a întors acasă. Era slabă și obosită.
— Nu știu cine sunt… Nu știu dacă pot ierta… Dar știu că te iubesc — mi-a spus ea încet.
Am plâns amândouă mult timp în brațe una alteia. Camelia venea des pe la noi; încercam să construim împreună ceva nou din cioburile trecutului.
Vecinii bârfeau din nou: „Uite ce familie ciudată!” Dar nu-mi mai păsa. Pentru prima dată după mulți ani, simțeam că suntem cu adevărat împreună — trei femei legate de același destin tragic și frumos.
M-am întrebat adesea dacă am făcut bine ascunzând adevărul atâta timp. Poate că Ana ar fi meritat să știe cine este cu adevărat încă din copilărie… Poate că dragostea nu poate șterge totul, dar poate vindeca rănile cele mai adânci?
Oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne apasă sufletul? Cât de mult putem ierta pentru dragoste?