De ce am acceptat să am grijă de nepotul meu: O poveste despre sacrificiu, neînțelegeri și regăsire

— Mamă, te rog, nu am pe nimeni altcineva! Vocea Ioanei tremura la capătul firului, iar eu simțeam cum inima mi se strânge. Era deja trecut de ora opt seara, iar eu tocmai mă pregăteam să mă așez cu o carte și o cană de ceai. Dar când e vorba de copii și nepoți, timpul nu mai are nicio valoare.

— Bine, Ioana, vin acum. Nu plânge, o să fie bine, i-am spus, încercând să-mi ascund oboseala din glas.

Am ajuns la ei într-o oră. Vlad, nepotul meu de șase ani, zăcea pe canapea, cu obrajii roșii de febră. Ioana era palidă și cu ochii umflați de nesomn. Soțul ei, Radu, tocmai ieșea pe ușă, grăbit să ajungă la serviciu de noapte.

— Mamă, nu știu ce m-aș face fără tine… Vlad nu poate merge la grădiniță și eu trebuie să fiu la birou mâine. Șeful mi-a spus clar că nu mai pot lipsi.

Am dat din cap și mi-am îmbrățișat nepotul. Pe moment, nu m-am gândit la nimic altceva decât la el. Dar în noaptea aceea, când Vlad a început să tușească și să plângă după mama lui, am simțit că mă prăbușesc. Nu mai aveam răbdarea de altădată. Mă durea spatele, mă simțeam vinovată că nu pot face față ca înainte.

Dimineața, Ioana a plecat în grabă, lăsându-mi instrucțiuni peste instrucțiuni: „Să-i dai siropul la opt, să nu-l lași să se uite prea mult la televizor, să-i faci supă…”. Am dat din cap, dar în sufletul meu se adunau frustrări pe care nu le puteam rosti.

Au urmat trei zile în care am uitat de mine. Vlad avea febră, refuza să mănânce și plângea după părinți. Eu nu mai dormeam nopțile, iar ziua mă luptam cu gândurile: „Oare am greșit undeva ca mamă? De ce simt că nu mai pot?”

În a patra zi, când Ioana a venit acasă și a văzut că Vlad încă tușește, a ridicat tonul:

— Mamă, dar ce-ai făcut cu el? De ce nu i-ai dat siropul la timp? De ce arată așa obosit?

M-am simțit ca o copilă certată pe nedrept. Am încercat să-i explic că am făcut tot ce am putut, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Radu s-a uitat la mine cu reproș:

— Nu trebuia să-l lași să stea atât la televizor. Noi nu facem așa.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. Pe drum, mi-am amintit cum eram eu când Ioana era mică. Cum mă zbăteam să-i ofer tot ce puteam, cum renunțam la mine pentru ea. Acum simțeam că totul s-a întors împotriva mea.

Zilele următoare au fost pline de tăcere între mine și Ioana. Nu mă mai suna decât dacă avea nevoie de ceva. Mă simțeam folosită și invizibilă. Prietenele mele îmi spuneau că e normal, că așa sunt copiii din ziua de azi: „Nu mai știu să aprecieze.” Dar eu nu voiam să cred asta despre fiica mea.

Într-o seară, am primit un mesaj scurt: „Mamă, poți veni mâine? Vlad iar e răcit.” Am stat mult timp cu telefonul în mână. Să spun „nu” mi se părea imposibil. Dar dacă spun mereu „da”, cine are grijă de mine?

Am mers totuși. Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet slab:

— Bunico, ai adus supa ta bună?

Atunci am simțit că tot efortul meu are un sens. Dar când Ioana a intrat în cameră și nici măcar nu m-a întrebat cum mă simt, am simțit din nou acea durere surdă în piept.

Într-o zi, am izbucnit:

— Ioana, știi cât de greu îmi este? Nu sunt tânără ca tine! Am nevoie și eu de odihnă! Nu pot fi mereu aici când ai nevoie!

A rămas uimită. Pentru prima dată m-a privit cu adevărat:

— Mamă… n-am știut că te simți așa. Credeam că îți face plăcere…

— Îmi face plăcere să fiu cu Vlad, dar nu vreau să fiu doar o soluție de avarie! Vreau să fim familie, nu doar niște oameni care se folosesc unii de alții!

A fost o discuție grea. Am plâns amândouă. Dar atunci s-a schimbat ceva între noi. Ioana a început să mă întrebe mai des dacă pot sau nu să vin. S-a oferit să mă ajute mai mult acasă. Radu a început să mă salute altfel.

Dar rana rămâne acolo. Mă întreb mereu: unde am greșit ca mamă? De ce ajungem să ne simțim străini în propria familie? Oare câte bunici mai trăiesc povestea mea și nu au curajul să spună „ajunge”? Poate că e timpul să vorbim deschis despre sacrificiile noastre și despre limitele pe care avem dreptul să le punem.

Poate că nu e prea târziu să ne regăsim unii pe alții ca oameni, nu doar ca roluri impuse de viață.

Oare voi avea vreodată curajul să spun „nu” fără să mă simt vinovată? Sau poate adevărata iubire înseamnă și să știi când să te oprești?