De ce ea și nu eu? Povestea unei nedreptăți în familia Popescu

— Nu pot să cred, mamă! Chiar nu pot! De ce i-ai dat Ancăi banii ăia și mie nimic? Am simțit cum vocea îmi tremură, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Stăteam în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu miros de cafea arsă și pereți galbeni, martorii atâtor certuri și împăcări. Mama, cu mâinile ei muncite, se uita la mine ca și cum aș fi spus ceva absurd.

— Nu e așa cum crezi, Irina, a murmurat ea, evitându-mi privirea. Anca avea nevoie, tu te descurci mereu. Tu ești fata mea puternică.

M-am simțit ca și cum aș fi primit o palmă peste față. Puternică? Poate că așa păream, dar înăuntru eram la fel de frântă ca oricare alt om. Am ieșit din bucătărie trântind ușa, lăsând-o pe mama singură cu tăcerea ei apăsătoare.

Nu era prima dată când simțeam că Anca e favorizata. De mici, ea era cea care primea hainele noi, eu pe cele rămase mici de la ea. La serbări, mama îi făcea mereu cele mai frumoase costume, iar eu trebuia să mă mulțumesc cu ce rămânea. Dar am trecut peste, spunându-mi că poate doar mi se pare. Că poate mama ne iubește la fel, doar că nu știe să arate.

Dar acum, când am aflat că i-a dat Ancăi 30.000 de euro ca să-și cumpere apartament, iar pe mine m-a lăsat să mă chinui cu chirii, rate și joburi prost plătite, nu am mai putut să tac. Am simțit că tot ce am construit în mine — răbdare, înțelegere, loialitate — s-a prăbușit într-o secundă.

În seara aceea, am sunat-o pe Anca. Vocea ei era veselă, ca de obicei.

— Irina, ce faci? Ai auzit? Mă mut în sfârșit la casa mea! Mama m-a ajutat, nu știu ce m-aș fi făcut fără ea!

— Mă bucur pentru tine, am spus, încercând să-mi ascund resentimentul. Dar nu te-ai gândit că poate și eu aveam nevoie? Că poate și eu meritam același ajutor?

A tăcut câteva secunde.

— Irina, tu mereu ai fost mai independentă. Mama zice că tu nu ceri niciodată nimic. Eu… nu știu ce să zic. Poate ar trebui să vorbești cu ea.

Am închis telefonul cu un gust amar. De ce trebuie să cer ca să primesc? De ce nu vede nimeni cât mă doare?

Zilele următoare am mers la muncă ca un robot. Colegii mei de la birou, Andrei și Camelia, au observat că sunt absentă.

— Ești bine, Irina? a întrebat Camelia într-o pauză de cafea.

— Nu prea. Am o problemă cu familia. Simt că nu contez, că nu sunt văzută. Că tot ce fac nu e niciodată de ajuns.

Andrei a oftat.

— Știi, și eu am trecut prin asta. Fratele meu a primit totul de-a gata, eu a trebuit să muncesc pentru fiecare leu. Dar până la urmă, am învățat să nu mai aștept nimic de la ai mei. Să mă apreciez singur.

Cuvintele lui m-au făcut să mă gândesc. Oare chiar asta e soluția? Să nu mai aștept nimic? Să mă rup de familie?

În weekend am mers la mama, hotărâtă să clarific lucrurile. Am găsit-o pe balcon, udând florile.

— Mamă, trebuie să vorbim. Nu mai pot să țin în mine. Mă doare că nu m-ai ajutat niciodată așa cum ai ajutat-o pe Anca. Mă doare că nu vezi cât mă zbat.

Mama a lăsat stropitoarea jos și s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Irina, nu știu să-ți explic. Poate că am greșit. Poate că am crezut că tu nu ai nevoie. Dar să știi că te iubesc la fel de mult. Poate chiar mai mult, pentru că știu cât ai tras.

— Atunci de ce nu ai arătat asta? De ce nu ai făcut un gest pentru mine?

— Pentru că mi-a fost frică să nu te rănesc. Să nu crezi că nu ai reușit singură. Am vrut să fii mândră de tine.

Am izbucnit în plâns. Nu voiam mândrie, voiam doar să simt că sunt importantă. Că merit și eu sprijin, nu doar laude goale.

Am plecat de la mama cu sufletul și mai greu. Nu era vorba doar de bani. Era vorba de nedreptate, de lipsa de recunoaștere, de faptul că mereu trebuie să fiu „cea puternică”, fără să am voie să cad.

Seara, Anca mi-a scris un mesaj: „Te rog să nu fii supărată pe mine. Poate ar trebui să vorbim toate trei. Să nu ne pierdem una pe alta pentru niște bani.”

Am privit lung ecranul telefonului. Poate că are dreptate. Poate că nu banii contează, ci faptul că nu știm să ne spunem ce simțim. Că ne ascundem după roluri — eu, cea puternică; Anca, cea neajutorată; mama, cea care nu știe să arate iubirea.

Dar tot nu pot să nu mă întreb: dacă nu eram eu „puternica”, oare aș fi primit și eu ajutor? Oare chiar trebuie să suferim în tăcere ca să fim văzuți?

Poate că nu voi primi niciodată răspunsul. Dar știu sigur că nu mai vreau să tac. Vreau să fiu văzută, auzită, iubită — nu pentru cât pot duce, ci pentru cine sunt eu cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim cu sentimentul că nu suntem destul pentru cei care ar trebui să ne iubească necondiționat? Voi ați simțit vreodată că familia voastră vă ia de-a gata?