De ce nu vrea fiica mea să mi-l prezinte pe iubitul ei?

— Ana, când ai de gând să mi-l prezinți pe băiatul ăsta? am întrebat-o într-o seară, cu vocea tremurândă de nerăbdare și teamă. Stătea pe canapea, cu ochii în telefon, iar lumina slabă din sufragerie îi desena umbre pe chipul adolescentin. Nici măcar nu s-a uitat la mine.

— Nu știu, mamă. Nu acum, a răspuns scurt, aproape șoptit.

M-am așezat lângă ea, încercând să nu par prea insistentă. Dar adevărul e că mă simțeam exclusă din viața ei, ca și cum aș fi fost o străină în propria casă. De când a împlinit șaptesprezece ani, Ana s-a schimbat. Nu mai era fetița care mă lua de mână când traversam strada sau care îmi povestea tot ce i se întâmpla la școală. Acum, fiecare întrebare era întâmpinată cu suspiciune sau tăcere.

Îmi amintesc perfect ziua în care a venit acasă cu ochii strălucind de fericire și mi-a spus că are un iubit. Atunci am zâmbit larg, dar inima mi s-a strâns. Mi-am dat seama că nu mai e copilul meu. Am încercat să mă bucur pentru ea, dar gândul că cineva ar putea să-i facă rău mă bântuia noaptea.

— Ana, nu vreau decât să-l cunosc. Să știu cine e băiatul care te face să zâmbești așa frumos.

A oftat și s-a ridicat brusc:

— Nu înțelegi! Nu vreau să-l cunoști! Nu acum!

Ușa camerei ei s-a trântit cu putere. Am rămas singură, cu ochii în lacrimi și cu sufletul sfâșiat de neputință.

În acea noapte, am stat trează ore întregi, răscolind amintiri. Mi-am adus aminte de copilăria Anei: de serile când îi citeam povești, de zilele când mergeam împreună în parc sau de jucăria aceea mică, un ursuleț de pluș pe care i l-a adus tatăl ei înainte să ne părăsească. Poate că acolo s-a rupt ceva între noi. Poate că absența lui a lăsat un gol pe care eu n-am reușit niciodată să-l umplu.

A doua zi dimineață, am încercat să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. I-am pregătit micul dejun preferat: clătite cu dulceață de vișine. A venit la masă fără să mă privească.

— Ana, știu că e greu să ai încredere în mine uneori. Dar sunt mama ta și te iubesc.

A ridicat din umeri:

— Nu e vorba de tine, mamă. E vorba de mine. Nu vreau să stric ceva frumos.

Am simțit un nod în gât. Ce putea fi atât de fragil între ei încât prezența mea să-l distrugă?

În zilele următoare am început să observ schimbări la Ana: vorbea mai puțin la telefon când eram prin preajmă, ieșea mai des din casă și se întorcea târziu. Odată am auzit-o plângând în camera ei. Am bătut la ușă, dar nu mi-a răspuns.

M-am hotărât să vorbesc cu prietena mea cea mai bună, Ioana. Ne-am întâlnit la o cafenea micuță din cartier.

— Maria, poate ar trebui să-i dai timp. Adolescenții au nevoie de spațiu.

— Dar dacă ascunde ceva? Dacă băiatul ăsta nu e potrivit pentru ea?

Ioana a zâmbit trist:

— Și dacă e doar frica ta? Poate că Ana vrea doar să simtă că are control asupra vieții ei.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. În acea seară, am găsit pe biroul Anei o scrisoare neterminată adresată tatălui ei: „Tati, mi-e dor de tine. Mama nu mă înțelege deloc…”

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Toți anii în care am încercat să fiu și mamă și tată pentru ea păreau inutili în fața acestor câteva cuvinte scrise cu cerneală albastră.

Într-o duminică după-amiază, am auzit-o vorbind la telefon:

— Nu pot să te aduc la mine… Mama ar vrea să te cunoască, dar… Nu știu dacă sunt pregătită…

Atunci am decis: trebuia să fac ceva diferit. Seara i-am lăsat un bilet pe pernă: „Ana, te iubesc orice ar fi. Când vei fi pregătită, sunt aici.”

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine în bucătărie. Avea ochii roșii de plâns.

— Mamă… Îmi pare rău că te-am rănit. Mi-e teamă că dacă îl cunoști pe Vlad o să vezi cât de mult semăn cu el… Și o să-ți amintești de tata…

Am îmbrățișat-o strâns:

— Ana, nu trebuie să-ți fie teamă de trecutul nostru. Eu vreau doar să fii fericită.

A zâmbit timid și mi-a promis că într-o zi îl va aduce pe Vlad acasă.

Dar încă mă întreb: oare cât de mult ne influențează trecutul relația cu copiii noștri? Putem vindeca rănile vechi sau suntem condamnați să le transmitem mai departe?