Despărțirea care mi-a răpit nepoții

„Nu pot să cred că ai făcut asta, Maria! Cum ai putut să te amesteci în treburile noastre?” Vocea Sofiei răsuna în telefon, plină de furie și dezamăgire. Era o dimineață rece de noiembrie, iar eu stăteam în bucătărie, cu ceașca de ceai în mână, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca un pumnal. „Am făcut-o pentru Grigore! Este fiul meu și nu pot să stau deoparte când văd cum încearcă să-i ia totul!” am răspuns eu, încercând să-mi păstrez calmul.

Sofia și Grigore au fost căsătoriți timp de zece ani. Îi văzusem crescând împreună, construindu-și o viață frumoasă, iar când au apărut nepoții, Andrei și Ioana, inima mea s-a umplut de bucurie. Dar lucrurile s-au schimbat rapid. Certurile au devenit tot mai frecvente, iar iubirea care odată îi lega părea să se fi transformat într-o luptă continuă.

Când Grigore mi-a spus că Sofia a cerut divorțul și că vrea casa și mașina, am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. „Nu pot să cred că vrea să-ți ia totul!” i-am spus atunci. „Trebuie să lupți pentru ceea ce este al tău!” Și așa am făcut. Am fost alături de el la fiecare pas, l-am susținut în fața avocaților și am încercat să-i ofer toată dragostea și sprijinul meu.

Dar Sofia nu a văzut lucrurile la fel. Pentru ea, intervenția mea a fost o trădare. „Nu vei mai vedea niciodată copiii!” mi-a spus ea într-o zi, cu o răceală care m-a înghețat pe loc. Am încercat să-i explic că nu vreau decât binele tuturor, dar era prea târziu. Ușa s-a închis cu un zgomot surd și am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Paul, soțul meu, a încercat să mă consoleze. „Va trece și asta, Maria. Trebuie doar să avem răbdare.” Dar cum să am răbdare când fiecare zi fără nepoții mei este un chin? Îmi lipsește râsul lor, îmbrățișările lor calde și momentele simple petrecute împreună.

Într-o seară, după ce Paul a adormit, m-am așezat la masa din sufragerie și am început să scriu o scrisoare pentru Sofia. „Dragă Sofia,” am început eu, cu mâinile tremurând. „Îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu asta a fost intenția mea. Îmi doresc doar ca Andrei și Ioana să crească într-un mediu plin de iubire și armonie. Te rog, lasă-mă să-i văd din nou.” Am pus scrisoarea într-un plic și am sperat că va ajunge la inima ei.

Zilele au trecut fără niciun răspuns. Într-o dimineață, în timp ce mă plimbam prin parc, am văzut-o pe Sofia cu copiii. Inima mi-a tresărit de bucurie și durere în același timp. Am vrut să mă apropii, dar m-am oprit, temându-mă de respingerea ei.

„Bunica!” a strigat Andrei când m-a văzut. Sofia s-a întors brusc și privirea ei m-a făcut să îngheț pe loc. „Nu acum,” mi-a spus ea scurt și a plecat grăbită cu copiii.

M-am întors acasă cu sufletul zdrobit. Cum am ajuns aici? Cum am pierdut legătura cu cei pe care îi iubesc cel mai mult? În acea noapte, am stat trează mult timp, gândindu-mă la toate greșelile făcute și la cum aș putea repara lucrurile.

Poate că ar trebui să renunț la orgoliu și să încerc din nou să vorbesc cu Sofia. Poate că ar trebui să-i arăt că sunt dispusă să fac orice pentru a-mi vedea nepoții fericiți. Dar oare va fi suficient? Oare voi putea vreodată să recâștig ceea ce am pierdut?

Într-un final, m-am întrebat: oare dragostea poate vindeca toate rănile sau unele cicatrici sunt prea adânci pentru a fi uitate?