Din cenușă: Povestea Anei, femeia care a învățat să trăiască din nou

— Ana, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa, cu o femeie care nu-mi poate da un copil! Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriei pe care o trântise pe masă. M-am uitat la el, cu ochii înlăcrimați, încercând să găsesc un fir de speranță în privirea lui. Dar era doar gheață și reproș.

— Radu, te rog… Nu e vina mea. Am încercat tot ce s-a putut…

— Nu mă interesează! Mama are dreptate, trebuia să mă însor cu cineva sănătos! Ia-ți lucrurile și pleacă!

Așa a început sfârșitul. Într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete reci, am ieșit din casa în care crezusem că voi îmbătrâni. Cu două valize și o inimă frântă, am coborât scările blocului din Drumul Taberei, simțind că fiecare pas mă duce mai departe de cine am fost.

Nu aveam unde să mă duc. Părinții mei muriseră cu ani în urmă, iar sora mea, Irina, locuia la Cluj și abia ne mai vorbeam după ce ne certaserăm pe moștenire. Am sunat-o totuși.

— Irina… sunt eu. Am nevoie de ajutor.

— Ana, nu știu ce să zic… Știi bine că nu e loc aici. Și nici nu cred că soțul meu ar fi de acord. Poate găsești ceva la o prietenă…

Am închis telefonul cu mâna tremurândă. Prietenele mele erau ocupate cu propriii copii și familii. M-am simțit invizibilă, ca și cum n-aș fi existat niciodată pentru nimeni.

Primele nopți le-am petrecut la o pensiune ieftină din Rahova, unde pereții subțiri lăsau să se audă certurile altora. M-am uitat la tavan ore întregi, întrebându-mă unde am greșit. De ce eu? De ce nu pot avea copii? De ce nu merit iubire?

Într-o dimineață, m-am privit în oglindă și abia m-am recunoscut: ochii umflați de plâns, părul încâlcit, pielea palidă. Mi-am spus că trebuie să fac ceva. Să lupt. Să nu mă las înghițită de disperare.

Am început să caut de lucru. CV-ul meu era decent — lucrasem ca educatoare la o grădiniță privată — dar cine avea nevoie de o femeie singură, trecută de 35 de ani, fără copii? La interviuri mi se punea mereu aceeași întrebare:

— Aveți familie? Copii?

— Nu… — răspundeam eu, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Ah… — și privirea lor spunea totul.

După două luni de refuzuri și umilințe, am găsit un post de vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Salariul era mic, dar măcar aveam unde merge dimineața. Colegele mă priveau cu suspiciune la început.

— Tu ai copii? — m-a întrebat într-o zi Mariana, șefa de tură.

— Nu.

— Păcat… Copiii sunt tot ce contează pe lumea asta.

Am zâmbit forțat și mi-am văzut de rafturi. În fiecare zi trebuia să ascult povești despre nepoți, despre botezuri și aniversări. Eu eram doar Ana cea fără copii.

Seara mergeam acasă într-o garsonieră mică și rece, unde singurul sunet era ticăitul ceasului. Îmi făceam ceai și citeam cărți vechi găsite la anticariat. Uneori plângeam până adormeam.

Într-o zi, la magazin a venit o femeie bătrână care părea pierdută.

— Domnișoară, mă puteți ajuta? Nu găsesc laptele fără lactoză…

Am condus-o printre rafturi și am stat puțin de vorbă cu ea. Se numea doamna Stanciu și locuia singură la două blocuri distanță. Începând de atunci venea aproape zilnic și îmi povestea despre tinerețea ei, despre fiul plecat în Italia care nu-i mai dădea niciun semn.

— Știi, Ana, uneori viața ne ia totul ca să ne arate cine suntem cu adevărat — mi-a spus ea într-o zi.

Am început să mă gândesc la cuvintele ei. Poate că nu eram doar o femeie fără copii. Poate că eram mai mult decât atât.

Cu timpul am început să mă implic ca voluntar la un centru pentru copii abandonați. La început mi-a fost greu — fiecare zâmbet al copiilor îmi amintea ce nu voi avea niciodată. Dar apoi am simțit că pot dărui dragoste chiar dacă nu sunt mamă biologică.

Într-o zi, una dintre fetițe, Maria, m-a luat de mână și mi-a spus:

— Ana, tu ești ca o mamă pentru mine!

Am izbucnit în plâns și am strâns-o tare la piept. Pentru prima dată după mult timp am simțit că viața mea are sens.

Radu m-a sunat după aproape un an.

— Ana… am greșit. Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Poate putem încerca din nou?

M-am uitat pe fereastră la copacii înfloriți și am simțit o liniște ciudată.

— Nu, Radu. Eu m-am schimbat. Am învățat să trăiesc fără tine… și fără copilul pe care nu l-am avut niciodată.

Am închis telefonul cu inima împăcată.

Astăzi sunt tot singură, dar nu mai sunt aceeași Ana care a plecat plângând din casa lui Radu. Am prieteni noi, copii care mă iubesc și o viață pe care mi-am construit-o singură.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc în umbra rușinii și a vinovăției pentru ceva ce nu pot controla? Oare când vom învăța să ne iubim chiar dacă nu ne potrivim tiparelor impuse de ceilalți?