Dincolo de ușa închisă: Un weekend cu familia lui Mihai – Sunt doar o piesă de decor?

— Ioana, ai terminat cu vasele? Să nu uiți să ștergi și masa, că vine bunica la cafea!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună din sufragerie ca un clopot de biserică într-o duminică mohorâtă. Mâinile îmi tremură ușor în apa caldă, săpunul alunecând printre degete. Mă uit la reflexia mea în geamul aburit: cine e femeia asta cu ochii obosiți și zâmbetul forțat?

Mihai, soțul meu, stă pe canapea cu tatăl lui, domnul Ion, discutând despre politică și fotbal. Râd amândoi, iar eu mă simt ca o fantomă care plutește printre ei, invizibilă. De fiecare dată când încerc să mă apropii, discuția se oprește brusc sau se mută spre subiecte la care nu am ce să spun.

— Ioana, adu-mi și mie un pahar cu apă, te rog! strigă Mihai fără să se uite la mine.

Îmi mușc buza de jos și încerc să nu las lacrimile să-mi ardă ochii. Îmi spun că e doar un weekend, că trebuie să fiu politicoasă, că așa e în familie. Dar fiecare sâmbătă și duminică petrecute aici mă strivesc tot mai tare.

În bucătărie, bunica Ana își face loc lângă mine.

— Draga mea, tu ai copii? mă întreabă din senin.

— Nu încă… răspund încet.

— Păi ce mai aștepți? Să nu-l lași pe Mihai să îmbătrânească fără urmași! Femeia trebuie să știe când e timpul…

Înghit în sec. Nu știe nimeni că încercăm de doi ani și că fiecare test negativ mă sfâșie pe dinăuntru. Nici Mihai nu vorbește despre asta. Pentru el, problema nu există.

Seara, după ce toată lumea s-a retras la culcare, îl găsesc pe Mihai în camera noastră de oaspeți.

— Mihai, putem vorbi?

— Acum? Sunt obosit. Ce s-a întâmplat?

— Simt că nu mai pot… În fiecare weekend aici mă simt ca o servitoare. Nimeni nu mă întreabă ce simt sau ce vreau. Tu nici măcar nu mă aperi când mama ta îmi spune ce să fac…

Mihai oftează și se uită la telefon.

— Ioana, exagerezi. Așa sunt părinții mei. Nu poți să-i schimbi. Dacă vrei liniște, ignoră-i.

— Dar eu nu pot! Nu vreau să fiu invizibilă!

— Hai, lasă… O să fie bine. Dormi acum.

Mă întorc cu fața la perete și simt cum inima mi se strânge. Mă întreb dacă nu cumva am greșit totul. Dacă nu cumva sunt eu prea sensibilă. Dacă nu cumva chiar sunt doar un accesoriu în viața lor perfect ordonată.

A doua zi dimineață, Mariana intră peste mine în bucătărie.

— Ioana, ai văzut că s-au terminat ouăle? Trebuie să mergi la magazin înainte să se trezească ceilalți.

Nu mai răspund nimic. Merg mecanic spre ușă, cu portofelul în mână. Pe drum spre magazin, mă opresc pe o bancă și privesc copacii goi din parc. O bătrână hrănește porumbeii și zâmbește către mine.

— Ești bine, fată dragă?

— Nu prea… răspund sincer pentru prima dată după mult timp.

— Să nu uiți niciodată cine ești. Sufletul tău e mai important decât orice așteptare a altora.

Cuvintele ei mă lovesc ca un duș rece. Îmi dau seama că am uitat de mine. Că m-am pierdut printre farfurii spălate și zâmbete false.

Când mă întorc acasă, Mariana mă ceartă că am întârziat.

— Nu poți face niciun lucru ca lumea! Ce fel de noră ești tu?

Atunci simt cum ceva se rupe în mine.

— Doamnă Mariana, vă rog frumos să nu mai vorbiți așa cu mine! Fac tot ce pot și merit respect!

Toată lumea tace. Mihai mă privește șocat. Bunica Ana își face cruce.

— Ioana… încearcă Mihai să spună ceva.

— Nu! Am tăcut destul! Dacă nu pot fi eu însămi aici, atunci poate locul meu nu e lângă voi!

Îmi iau geaca și ies pe ușă tremurând. Pentru prima dată după mult timp respir aer curat fără să simt că mă sufoc.

Nu știu ce va urma. Poate Mihai va veni după mine sau poate nu. Poate familia lui mă va urî sau poate mă va respecta în sfârșit. Dar știu că azi am ales să fiu eu însămi.

Oare câte femei trăiesc așa, invizibile printre oameni care le spun cine trebuie să fie? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”?