Dincolo de ușă: Povestea Mariei și a lui Radu, între datorie și iubire

— Maria, vino aici! Acum! Glasul mamei răsuna din bucătărie, spart de plâns și de furie. Am lăsat cartea pe pat și am coborât scările cu inima cât un purice. În prag, tata stătea cu ochii în pământ, iar mama își frângea mâinile. — L-au dat afară pe taică-tu, a zis ea printre dinți. Nu mai avem bani nici de pâine! Am simțit cum mi se strânge stomacul. Aveam șaptesprezece ani și lumea mea se prăbușea încet, ca o casă veche sub greutatea zăpezii.

În acea seară, am ieșit pe uliță, să scap de aerul greu din casă. L-am văzut pe Radu sprijinit de gardul nostru, cu o țigară aprinsă. — Ce faci, Maria? m-a întrebat încet. — Nimic… Tata nu mai are serviciu. Nu știu ce-o să ne facem. S-a apropiat de mine, cu ochii lui negri, calzi. — Dacă ai nevoie de ceva… știi că poți să-mi spui. Am dat din cap, dar nu i-am spus cât de tare mă temeam. Radu era cu doi ani mai mare ca mine, fiul familiei de romi de peste drum. De când eram mici ne jucam împreună, dar de când am crescut, mama nu mă mai lăsa să vorbesc cu el. „Nu e de tine”, îmi spunea mereu. „O să râdă lumea de noi.”

În zilele ce au urmat, tata a început să bea. Mama plângea tot mai des, iar eu mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire. La școală, colegii râdeau de hainele mele vechi și de sandvișurile uscate pe care le aduceam. Într-o pauză, Anca mi-a șoptit: — Am auzit că taică-tu e șomer. Vai de capul vostru! Am fugit la baie și am plâns până mi s-au umflat ochii.

Seara, îl căutam pe Radu. Doar cu el puteam să fiu eu însămi. Ne întâlneam pe ascuns la marginea satului, sub salcâmul bătrân. — De ce nu vii la mine acasă? m-a întrebat într-o noapte. — Știi bine de ce… Mama ta nu mă vrea acolo, iar ai mei… dacă ar afla… — Dar tu ce vrei? m-a privit adânc în ochi. — Eu… eu vreau să fiu cu tine, am șoptit tremurând.

Într-o duminică, mama m-a prins când mă întorceam târziu acasă. — Unde-ai fost? Cu cine te vezi? Am tăcut. — Cu țiganul ăla, nu-i așa? Să nu te mai prind! Ai auzit? Am simțit cum mă sufoc sub greutatea rușinii și a furiei. — Nu e cum crezi! am izbucnit. Dar nu m-a ascultat. A doua zi a venit la școală după mine și m-a tras de mână în fața tuturor: — Să nu te mai apropii de fata mea! Ai înțeles? Radu a rămas nemișcat, cu ochii în lacrimi.

Zilele au trecut greu. Tata era tot mai absent, mama tot mai aspră. Într-o seară, am găsit-o plângând în bucătărie: — Ce-am făcut să merit asta? Tu nu vezi că ne faci de râs? Nu te gândești la noi deloc! Am vrut să-i spun că nu pot trăi fără Radu, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

Într-o noapte geroasă, Radu m-a așteptat la fereastră: — Hai cu mine! Fugim la oraș, găsim ceva de muncă! Am stat o clipă pe gânduri. Mi-am privit părinții adormiți și am simțit cum mă sfâșie dorința de libertate și teama de a-i răni. — Nu pot… încă nu pot…

A doua zi am aflat că Radu plecase singur la București. M-am simțit goală pe dinăuntru. Mama a crezut că am renunțat la el și a început să mă trateze mai blând. Dar eu eram doar o umbră.

Au trecut luni până când am primit o scrisoare: „Maria, dacă vreodată vei avea curajul să-ți urmezi inima, vino la mine. Te voi aștepta.” Am plâns toată noaptea.

Astăzi, după ani, încă mă întreb: ce e mai important – datoria față de familie sau dreptul la fericire? Câte vieți trebuie să fie frânte până când oamenii vor învăța să iubească fără teamă?

Oare voi avea vreodată curajul să-mi trăiesc viața după inima mea?