Dincolo de Ușile Închise: Când Mama Îți Fură Viitorul
— Nu mai ai ce căuta aici, Darius! Vocea mamei a răsunat tăios, ca o lamă rece, în holul apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Am rămas nemișcat, cu cheia încă în mână, încercând să-mi dau seama dacă visez sau dacă realitatea chiar a devenit atât de crudă. Pe masă, lângă scrumiera plină și o cană de cafea uitată, zăceau actele pe care le căutasem zile întregi după moartea tatălui meu.
— Mamă, nu înțeleg… De ce faci asta? Am dreptul la partea mea! am spus cu voce tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
Ea s-a ridicat brusc, privindu-mă cu ochii aceia reci pe care nu-i recunoșteam. — Tatăl tău a lăsat totul pe numele meu. Tu ești încă un copil, Darius. Nu știi să ai grijă de nimic!
Aveam douăzeci și șapte de ani. Lucram la o firmă de IT, mă descurcam singur de ani buni, dar pentru ea eram tot „copilul” care nu știe nimic. În ziua înmormântării tatălui meu, când toți erau ocupați cu lacrimile și coliva, mama a dispărut pentru câteva ore. Atunci nu am bănuit nimic. Acum știam: mersese la notar să schimbe actele.
Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, încercând să respir aerul rece de februarie. Bucureștiul părea la fel de indiferent ca întotdeauna. M-am uitat la blocurile gri și la oamenii grăbiți de jos și m-am întrebat: cum ajungi să fii străin în propria ta casă?
A doua zi am sunat-o pe sora mea, Ioana. — Ioana, trebuie să vorbim. Mama… a luat totul. Nu mi-a lăsat nimic.
A tăcut câteva secunde. — Darius, nu vreau să mă bag. Știi cum e mama… Dacă te pui cu ea, te distruge. Eu am copii, nu pot risca.
Am simțit cum mi se strânge inima. Eram singur. Singur împotriva celei care ar fi trebuit să mă apere.
În următoarele săptămâni am încercat să vorbesc cu mama de zeci de ori. De fiecare dată mă întâmpina cu aceeași privire rece și cuvinte tăioase:
— Nu ai muncit tu pentru apartamentul ăsta! Eu am stat lângă tatăl tău când era bolnav! Tu unde erai?
— Eram la muncă! Încercam să aduc bani acasă! am izbucnit într-o zi.
— Banii tăi nu au contat niciodată! a urlat ea.
Am început să mă întreb dacă am fost vreodată fiul ei sau doar un străin crescut din obligație. Prietenii mei mă sfătuiau să o dau în judecată. Dar cum să-ți dai mama în judecată? Cum să te lupți cu sângele tău?
Într-o seară, după ce am dormit pe canapeaua unui coleg, am primit un mesaj de la mama: „Sper că ai înțeles că nu mai ai ce căuta aici. Nu mă mai suna.”
Am plâns ca un copil. Nu pentru bani sau apartament, ci pentru că pierdusem orice urmă de familie.
Am început să caut răspunsuri. Am mers la notarul unde tata își făcuse testamentul. Doamna de acolo m-a privit cu milă:
— Îmi pare rău, Darius… Tatăl tău a vrut ca tu și sora ta să primiți totul împreună. Dar mama ta a venit cu acte noi… Nu știu ce s-a întâmplat exact.
Am simțit cum mi se face rău. Era clar: mama falsificase ceva sau îl convinsese pe tata să schimbe testamentul pe patul de moarte.
Am început să mă gândesc serios la proces. Am vorbit cu un avocat, domnul Popescu, care mi-a spus:
— Darius, dacă ai dovezi că testamentul a fost modificat sub presiune sau fraudulos, poți câștiga. Dar va fi greu… și foarte dureros.
Am stat nopți întregi gândindu-mă dacă merită să-mi sacrific liniștea pentru dreptate. Într-o noapte, am visat că tata mă strânge în brațe și-mi spune: „Nu lăsa pe nimeni să-ți fure viitorul.”
A doua zi am decis: voi lupta.
Procesul a durat doi ani. Mama a venit la fiecare termen cu ochii plini de ură și cu avocați scumpi plătiți din banii noștri. Sora mea nu a venit niciodată; mi-a trimis doar un mesaj sec: „Nu vreau scandal.”
În timpul procesului am aflat lucruri care m-au sfâșiat: mama avea datorii mari la bănci și jucase la păcănele aproape toată moștenirea. Apartamentul fusese deja ipotecat fără ca eu să știu.
Într-o zi, după o ședință grea la tribunal, am întâlnit-o pe mama pe hol.
— De ce ai făcut asta? am întrebat-o printre dinți.
A ridicat din umeri: — Pentru că pot. Pentru că viața nu e dreaptă și nici eu n-am avut parte de dreptate.
Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre bani sau apartament. Era vorba despre răni vechi, despre frustrări nespuse și despre o femeie care nu știa altfel decât să rănească.
Am câștigat procesul după doi ani de chinuri sufletești și nopți nedormite. Dar când am intrat în apartamentul gol, fără mobilă și fără suflet, am simțit că nu am câștigat nimic.
Astăzi locuiesc într-o garsonieră mică din Militari și încerc să-mi reconstruiesc viața. Mama nu mi-a mai vorbit niciodată. Sora mea s-a mutat în Germania și nu mai răspunde la telefon.
M-am întrebat adesea: ce preț are dreptatea când pierzi tot ce iubești? Merită oare să lupți pentru adevăr dacă familia ta devine doar o rană deschisă?
Poate că voi găsi răspunsul într-o zi. Sau poate că adevărul doare mai tare decât orice minciună.