Drumuri Nestrăbătute: Regrete de Părinte și Dorul de Lume

— Daria, nu mai ridica tonul la mine! Am făcut tot ce am putut pentru tine!
Vocea mea răsună în camera mică, spartă de ecoul mobilei vechi și de privirea fiicei mele, care arde de furie și neputință. E ultima noastră ceartă înainte ca ea să plece, trântind ușa în urma ei, lăsându-mă singur cu pereții tapetați cu fotografii dintr-o viață pe care n-am trăit-o niciodată pe deplin.

Mă numesc Ilie. Am 72 de ani și locuiesc într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei. În fiecare dimineață, mă trezesc devreme, fac cafeaua și privesc pe geam la troleibuzele care trec grăbite. Mă gândesc la drumurile pe care nu le-am apucat niciodată să le străbat. Am visat mereu să văd lumea: să urc pe Transfăgărășan la răsărit, să mă pierd prin satele din Maramureș, să simt mirosul Mediteranei la Constanța sau chiar mai departe, la Roma sau Paris. Dar am rămas aici, prins între rate, facturi și frica de necunoscut.

Când eram tânăr, tata îmi spunea mereu: „Ilie, viața nu-i pentru visători. Trebuie să fii serios, să-ți vezi de muncă.” Și am fost. Am lucrat 35 de ani ca electrician la uzină. Am pus bani deoparte pentru Daria, pentru viitorul ei. Am renunțat la concedii, la ieșiri cu prietenii, la orice nu era strict necesar. Soția mea, Mariana, a murit devreme, iar eu am rămas singur cu fata noastră. Am încercat să fiu tată și mamă, dar cred că n-am reușit niciodată să fiu cu adevărat prezent.

Daria a crescut tăcută, mereu cu nasul în cărți sau în telefon. Încercam să vorbesc cu ea despre școală, despre băieți, despre visele ei, dar de fiecare dată părea că vorbim limbi diferite. Eu îi spuneam să fie serioasă, să se gândească la viitor. Ea voia să picteze, să călătorească, să iubească fără frică. Ne certam des. Eu îi reproșam că nu apreciază sacrificiile mele; ea îmi reproșa că nu o ascult.

— Tata, tu nu vezi că eu nu vreau viața ta? Nu vreau să fiu blocată aici toată viața!
— Și ce vrei să faci? Să umbli aiurea prin lume fără rost?
— Vreau să trăiesc! Să simt că respir!

Apoi a venit pandemia și totul s-a schimbat. Daria a plecat la Cluj la facultate și nu s-a mai întors decât rar acasă. Îmi trimite mesaje scurte: „Sunt bine”, „Am mult de învățat”, „Poate vin de Crăciun”. Dar Crăciunul trece mereu fără ea. Într-un an mi-a trimis o poză cu ea pe o plajă din Grecia. Zâmbea larg, cu părul în vânt. Am plâns atunci ca un copil.

Într-o seară, am găsit într-un sertar vechi un jurnal de-al ei din liceu. L-am citit pe furiș, cu inima strânsă:

„Mi-aș dori ca tata să mă vadă cu adevărat. Să nu-i fie frică pentru mine tot timpul. Să mă lase să greșesc.”

Am închis jurnalul și m-am simțit mai bătrân ca niciodată. Mi-am dat seama că am trăit toată viața cu frica de a pierde ce iubesc și că, din cauza asta, am pierdut chiar iubirea.

Acum stau singur în sufragerie și mă uit la televizor fără să-l ascult. Prietenii mei au murit sau s-au mutat la copii în străinătate. Vecina de vis-a-vis, tanti Florica, îmi aduce uneori supă caldă și mă întreabă dacă nu mi-e dor de Daria.

— E fată bună, dom’ Ilie. O să vină ea acasă…

Dar eu știu că acasă pentru ea e altundeva acum.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Daria. Scrisă de mână, cu litere mari și rotunde:

„Tată,

Știu că n-am fost ușor de crescut. Știu că ai făcut tot ce ai putut pentru mine și îți mulțumesc pentru asta. Dar vreau să știi că nu te-am judecat niciodată pentru ce n-ai făcut, ci pentru ce n-ai încercat niciodată. Mi-aș fi dorit să te văd fericit, nu doar responsabil. Poate într-o zi o să mergem împreună într-o excursie… Poate o să ne găsim iar.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am gândit dacă mai are rost să încerc ceva nou la vârsta asta. Dacă mai pot repara ceva între noi sau dacă e prea târziu.

Într-o duminică însorită am luat autobuzul până la Gara de Nord și m-am plimbat printre oameni grăbiți cu valize colorate. M-am așezat pe o bancă și am privit trenurile plecând spre Brașov, spre Iași, spre Constanța… Am simțit un nod în gât și o dorință nebună să urc într-unul dintre ele.

Poate că nu e prea târziu să văd lumea măcar puțin. Poate că nu e prea târziu să-mi sun fiica și să-i spun: „Hai să plecăm undeva împreună.”

Mă întreb: câte vieți trăim într-una singură? Și câte drumuri rămân mereu neparcurse doar pentru că ne e teamă să facem primul pas?