După ani de sacrificii, când am reușit să-mi cumpăr o casă, trecutul a bătut la ușă

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să-mi spui nimic! vocea lui Radu răsuna în holul mic al apartamentului meu nou, proaspăt cumpărat. Mâinile îmi tremurau pe clanța ușii, iar inima îmi bătea nebunește. Îl priveam cum stă în prag, cu ochii aceia reci pe care îi știam atât de bine, și nu-mi venea să cred că după atâția ani, după tot ce am îndurat, trecutul meu încă mă urmărea.

Mă numesc Irina și am 38 de ani. Povestea mea nu e una ieșită din comun, dar e plină de răni ascunse și vise frânte. Am crescut într-un sat mic din județul Buzău, într-o familie simplă, unde banii erau mereu o problemă. Tata era șofer pe tir, mereu plecat, iar mama lucra la brutărie. Am învățat devreme că dacă vrei ceva, trebuie să muncești pentru el. Așa am ajuns la București, cu două valize și speranța că viața poate fi mai mult decât grija zilei de mâine.

L-am cunoscut pe Radu la 24 de ani. El avea 29 și lucra ca electrician la o firmă de construcții. Nu era nici bogat, nici frumos după standardele revistelor, dar avea un fel al lui de a mă face să râd și să uit de toate grijile. M-am îndrăgostit nebunește și, după doar un an, ne-am căsătorit. La început totul părea perfect. Împărțeam o garsonieră în Drumul Taberei și visam împreună la o casă cu grădină, copii și liniște.

Dar viața nu e ca în filme. Radu a început să bea din ce în ce mai des. Întâi doar la sfârșit de săptămână, apoi și în timpul săptămânii. Salariul lui abia ajungea pentru chirie și facturi, iar eu lucram două joburi ca să țin pasul: ziua vânzătoare la supermarket, noaptea ospătăriță la un bar din centru. Certurile au devenit tot mai dese. „De ce nu faci și tu mai mult? De ce nu găsești un job mai bun?” mă întreba el cu voce ridicată, uitând că eu eram cea care ținea casa pe linia de plutire.

După cinci ani de căsnicie, m-am trezit într-o dimineață cu ochii umflați de plâns și am știut că nu mai pot. Am strâns câteva haine într-o geantă și am plecat. Mama m-a primit acasă fără întrebări. „Mai bine singură decât nefericită”, mi-a spus ea și m-a strâns în brațe.

Au urmat ani grei. Am lucrat ca menajeră în orașe diferite, am dormit pe canapele străine și am mâncat covrigi ca să pot pune bani deoparte. Nu mi-am permis niciodată o vacanță sau haine noi. Toți banii mei mergeau într-un cont special: contul pentru casa mea. Visam la o cameră doar a mea, la o bucătărie unde să pot găti fără să mă tem că cineva va sparge farfurii de nervi.

La 37 de ani, după aproape un deceniu de sacrificii, am găsit un apartament micuț într-un bloc vechi din Militari. Nu era vila visurilor mele, dar era al meu. Am plâns când am semnat actele la notar. Era dovada că pot reuși singură.

Într-o sâmbătă dimineață, când încă despachetam cutii cu haine și cărți vechi, cineva a bătut la ușă. Am deschis fără să mă gândesc prea mult și l-am văzut pe Radu. Era mai slab, cu cearcăne adânci și hainele șifonate. „Am auzit că ți-ai luat casă”, a spus el încet, evitându-mi privirea.

— Ce vrei? am întrebat eu rece.
— N-am unde să stau… M-au dat afară din chirie. N-ai putea să mă lași câteva zile aici? Promit că nu te deranjez.

Am simțit cum toată furia și frica din anii trecuți se întorc peste mine ca un val rece. Dar vocea mamei îmi răsuna în minte: „Nu lăsa mila să-ți distrugă liniștea.”

— Nu pot, Radu. Casa asta e tot ce am. Nu vreau să stric ce am construit cu greu.

A început să plângă. Nu-l mai văzusem niciodată așa vulnerabil. „Te rog… n-am pe nimeni.”

Am închis ușa încet și m-am sprijinit de perete, tremurând toată. În seara aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când am fost eu cea care cerșea ajutor și nu primea nimic.

A doua zi m-a sunat sora lui Radu: „Irina, te rog frumos, ajută-l! E bolnav, are nevoie de cineva.”

Am mers la spital să-l văd. Era întins pe pat, cu perfuzia în mână și ochii pierduți. „Îmi pare rău pentru tot”, mi-a spus abia șoptit.

Nu știam dacă să-l cred sau nu. M-am simțit prinsă între milă și furie, între dorința de a ajuta și nevoia de a mă proteja.

În zilele următoare am început să primesc telefoane de la rudele lui: „Ești inumană! Cum poți să-l lași pe drumuri?” Prietenii mei îmi spuneau contrariul: „Nu te întoarce în trecut! Ai muncit prea mult ca să pierzi totul.”

M-am simțit singură ca niciodată. Într-o seară am stat pe podeaua apartamentului meu gol și m-am întrebat: oare sunt egoistă dacă aleg liniștea mea înaintea durerii altuia? Oare sacrificiile mele contează dacă le las șterse de milă?

Astăzi încă nu știu dacă am făcut alegerea corectă. Dar știu sigur că fiecare femeie merită o casă a ei — fie ea cât de mică — unde să nu-i fie teamă de trecut.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E corect să pui granițe chiar și atunci când cineva are nevoie disperată de tine?