După cincizeci de ani, soțul meu s-a schimbat peste noapte: povestea unei trădări tăcute

— Ce faci, Doru? De ce te uiți atât de mult în oglindă? am întrebat într-o seară, când l-am găsit în baie, pieptănându-și părul cu o atenție pe care nu i-o mai văzusem de ani buni.

A tresărit, ca și cum l-aș fi prins făcând ceva interzis. — Nimic, Mariana. Mă gândeam să încerc o altă tunsoare. Ce zici?

Nu știam ce să zic. Doru, soțul meu de peste treizeci de ani, bărbatul care până nu demult adormea pe canapea cu telecomanda în mână și pijamaua veche de la nuntă, acum își cumpărase blugi noi, tricouri colorate și pantofi sport. Slăbise vreo zece kilograme în două luni și începuse să meargă la sală cu vecinul nostru, Costel. Îl vedeam cum se uită la tutoriale pe YouTube despre modă masculină și grooming. Într-o zi chiar l-am surprins exersând un zâmbet în oglindă.

La început, am fost încântată. M-am gândit că poate, după atâția ani în care ne-am pus copiii pe primul loc și am uitat de noi, Doru vrea să mă recucerească. Poate că a realizat că merit și eu puțină atenție, că merit să mă simt dorită. Am început să gătesc mai des felurile lui preferate, să port rochii frumoase prin casă, să-i las bilețele cu „Te iubesc” în buzunar.

Dar ceva nu se lega. Devenise brusc secretos cu telefonul. Îl ținea mereu cu fața în jos, iar când primea mesaje, ieșea din cameră. Într-o seară, când am vrut să-i arăt o poză cu nepoțica noastră, a smuls telefonul din mâna mea cu o grabă care m-a rănit.

— E ceva ce nu știu? am întrebat într-o noapte, când nu mai puteam să dorm.

— Nu știu la ce te referi, Mariana. Ești paranoică! a ridicat tonul el, lucru rar pentru Doru.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu eram paranoică. Simțeam că ceva se rupe între noi, dar nu voiam să accept. M-am gândit că poate e doar criza vârstei mijlocii. Poate are nevoie de spațiu. Poate e vina mea că nu am fost destul de atentă la el în ultimii ani.

Într-o zi de duminică, când copiii au venit la masă, am încercat să aduc vorba despre schimbările lui Doru.

— Tată, ce-ai pățit? Pari alt om! a râs fiica noastră, Irina.

— Ce să pățesc? Vreau să fiu sănătos pentru nepoții mei! a răspuns el, evitând privirea mea.

După masă, am rămas singură în bucătărie cu băiatul nostru, Vlad.

— Mamă, e totul bine între voi? Te văd tristă în ultima vreme…

Am dat din cap că da, dar lacrimile mi-au umplut ochii. Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, sunt aici.

În seara aceea am decis să caut adevărul. Am așteptat ca Doru să adoarmă și i-am verificat telefonul. Nu-mi place să fac asta și mă simțeam vinovată, dar nu mai puteam trăi cu îndoiala. Am găsit mesaje cu o femeie pe nume Camelia. Mesaje pline de glume, complimente și promisiuni de întâlniri „ca pe vremuri”. Am simțit cum mi se face rău.

A doua zi dimineață l-am confruntat:

— Cine e Camelia?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— E cineva pe care am cunoscut-o la sală. Nu s-a întâmplat nimic… încă. Dar simt că trăiesc din nou lângă ea.

M-a durut mai tare decât dacă mi-ar fi spus că m-a înșelat fizic. Faptul că nu mai eram eu cea care îi dădea sens vieții lui, că nu mai eram eu cea pentru care voia să fie mai bun…

Au urmat zile întregi de tăcere apăsătoare prin casă. Copiii au simțit tensiunea și au început să vină mai rar. Vecinii șușoteau când mă vedeau la piață. Mama mea m-a sunat și mi-a spus: — Mariana, nu lăsa o femeie să-ți ia bărbatul! Luptă!

Dar pentru ce să lupt? Pentru un om care nu mă mai vede? Pentru o iluzie a trecutului?

Am început să merg la psiholog. Am descoperit că ani la rând m-am pus pe ultimul loc. Că am uitat cine sunt fără rolul de soție sau mamă. Am început să ies la plimbări singură prin parc, să citesc cărți pe care le abandonasem de ani buni, să mă întâlnesc cu prietenele mele din liceu.

Doru a continuat relația cu Camelia o vreme, apoi s-a întors acasă spunând că „nu e ceea ce credea”. Dar eu nu mai eram aceeași Mariana care îl aștepta cu ciorba caldă și zâmbetul pe buze.

Într-o seară ploioasă, stând la geam și privind luminile orașului, m-am întrebat: Oare chiar putem cunoaște vreodată omul de lângă noi? Sau ne mințim frumos până când viața ne obligă să deschidem ochii?

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că multe femei trec prin asta și tac din rușine sau din teamă. Dar eu am ales să vorbesc. Să mă regăsesc pe mine însămi înainte de orice altceva.

Voi ce ați face dacă ați descoperi că omul pe care l-ați iubit toată viața nu mai e același? Mai merită salvat ceva sau trebuie să ne salvăm pe noi înșine?