După moartea lui Victor: Povara datoriilor și miracolul neașteptat

Când am auzit sunetul lopeții izbind pământul rece, am simțit cum mi se golește sufletul. Mă uitam la groapa aceea proaspătă, la oamenii care plângeau în jurul meu, și nu puteam să cred că Victor, bărbatul cu care am împărțit aproape patruzeci de ani din viață, nu mai era. Mâinile mi se încleștau pe marginea paltonului vechi, iar vântul de martie îmi biciuia obrajii. „Livia, hai, trebuie să mergem…” Am auzit vocea surorii mele, Mariana, dar parcă venea de undeva de departe. Am dat din cap mecanic și am făcut primii pași spre ieșirea din cimitir, cu picioarele moi ca vata.

Acasă, liniștea era apăsătoare. Fiecare colțișor îmi amintea de el: cana lui preferată pe masă, papucii lăsați lângă pat, mirosul de cafea arsă care încă plutea în aer. Am început să strâng lucrurile rămase la vedere, dar m-am oprit când am dat peste un teanc de plicuri ascunse într-un sertar. Erau facturi, somații, scrisori de la bănci. Am simțit cum mi se taie respirația. Am început să citesc: „Restanță credit ipotecar”, „Notificare executare silită”, „Datorie neachitată – 34.000 lei”. Am numărat sumele cu mâinile tremurânde și am simțit cum mă prăbușesc pe podea. Victor nu-mi spusese niciodată nimic despre asta.

În zilele următoare, telefoanele au început să sune tot mai des. O voce rece de la bancă mă anunța că trebuie să achit ratele restante sau riscăm să pierdem casa. O altă firmă de recuperări mă amenința cu executarea silită. Nu aveam niciun ban pus deoparte – pensia mea abia ajungea pentru medicamente și mâncare. Am încercat să-l sun pe fiul nostru, Radu, dar mi-a răspuns sec: „Mamă, ți-am zis că nu pot să te ajut. Am și eu ratele mele.” Am simțit cum o furie mocnită îmi urcă în piept. Cum a putut Victor să mă lase așa? Cum a putut să ascundă totul?

Într-o seară, am stat la masa din bucătărie cu Mariana. „Livia, trebuie să faci ceva. Nu poți să pierzi casa asta! Poate vorbești cu cineva din familie… cu Ilie?” Ilie era fratele lui Victor, un om ursuz care nu mă plăcuse niciodată. „Nici nu vreau să aud de el”, am răspuns printre dinți.

Zilele treceau greu. Mă simțeam ca o umbră prin casă. Vecina mea, doamna Sanda, a venit într-o zi cu o supă caldă și m-a găsit plângând la masă. „Livia dragă, nu te mai chinui singură! Spune-mi ce s-a întâmplat.” I-am povestit totul printre sughițuri și lacrimi. Sanda a oftat adânc: „Știi că fiul meu lucrează la bancă? Poate poate să te ajute cu o reeșalonare…”

A doua zi, m-am întâlnit cu Paul, fiul Sandei. Un băiat serios, cu ochi blânzi. Mi-a explicat ce acte trebuie să aduc și cum ar putea banca să accepte o reîmpărțire a ratelor dacă găsesc un garant. „Dar cine să fie garant?” am întrebat eu disperată. Paul s-a uitat lung la mine: „Poate cineva din familie… sau poate cineva apropiat.”

Am încercat din nou la Radu. „Mamă, nu pot! Nu vezi că abia mă descurc?” Mi-a închis telefonul în nas. M-am simțit trădată și singură.

Într-o dimineață friguroasă de aprilie, am auzit bătăi în ușă. Era Ilie. Nu-l mai văzusem de la înmormântare. „Pot să intru?” a întrebat el scurt. Am dat din cap și l-am poftit în sufragerie.

„Am auzit că ai probleme…”, a început el fără ocolișuri. „Victor n-a fost niciodată bun la bani… Ți-am zis eu de atâtea ori.” L-am privit cu ochii înlăcrimați: „Ilie, nu știu ce să fac… O să pierd casa.”

Ilie a tăcut o vreme, apoi a scos din buzunar un teanc de bani și l-a pus pe masă. „Nu-i mult… Dar e tot ce pot să-ți dau acum.” Am izbucnit în plâns: „De ce faci asta? Nici măcar nu m-ai plăcut vreodată…” Ilie s-a ridicat brusc: „Nu fac asta pentru tine. Fac asta pentru fratele meu. Și pentru că nu vreau ca nepotul meu să rămână fără casă.”

Cu banii lui Ilie și ajutorul lui Paul de la bancă, am reușit să opresc executarea silită și să negociez o rată mai mică pe care o puteam plăti din pensie. Nu era ușor – fiecare leu conta – dar cel puțin aveam un acoperiș deasupra capului.

Radu a venit după câteva luni să mă vadă. Era abătut și rușinat: „Mamă… îmi pare rău că n-am putut să te ajut atunci.” L-am privit lung: „Poate că uneori ajutorul vine de unde nu te aștepți.”

Acum stau la aceeași masă veche din bucătărie și mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Oare câți dintre noi trăim cu secrete care pot distruge vieți? Oare cât de mult ne putem ierta unii pe alții pentru greșelile trecutului?