Eticheta de „leneșă” – Povestea mea despre alegeri, sacrificii și prejudecăți

— Iar ai dat banii pe prostii, Gabriela? Nu ți-e rușine? Ți-am zis că nu-ți trebuie toate astea!

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei și mirosul de pâine proaspătă. Țineam cutia noului telefon strâns la piept, ca pe un trofeu. Mâinile îmi tremurau, nu știam dacă de emoție sau de teamă. Tata nici nu se uita la mine, butona vechiul lui televizor cu telecomanda lipită cu bandă adezivă.

— Mamă, am muncit pentru banii ăștia. Nu i-am cerut nimănui. E prima dată când îmi cumpăr ceva doar pentru mine, am încercat să mă apăr, dar vocea mi-a ieșit stinsă.

— Ai muncit? Să nu-mi spui că ai muncit la biroul ăla unde stai toată ziua pe scaun și tastezi! Asta nu-i muncă adevărată! Să te văd eu la sapă, să vezi ce-i aia muncă! a izbucnit tata, ridicând privirea spre mine cu o sprânceană ridicată.

Mi-am mușcat buza. De când mă știu, orice alegere a mea era pusă sub semnul întrebării. Am crescut într-un sat din județul Bacău, unde lumea încă mai crede că dacă nu transpiri la câmp sau nu cari saci de cartofi, nu muncești cu adevărat. Am plecat la facultate la Iași cu greu, printre lacrimi și reproșuri că „fetele cuminți stau acasă și-și ajută părinții”.

Dar eu am vrut altceva. Am vrut să văd lumea, să-mi fac prieteni, să lucrez într-un birou cu aer condiționat și să-mi permit gadgeturi care să-mi facă viața mai ușoară. Nu pentru că sunt leneșă, ci pentru că am obosit să mă chinui cu telefoane care se blochează și laptopuri care se sting când mi-e lumea mai dragă.

Am strâns bani trei ani. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri cu colegii. Am făcut ore suplimentare la firmă, am tradus documente noaptea și am dat meditații la engleză unor copii din cartier. Fiecare leu l-am pus deoparte pentru visul meu: un telefon și un laptop care să nu mă lase baltă când am nevoie de ele.

Când am intrat în magazinul din mall și am atins pentru prima dată ecranul lucios al telefonului visat, am simțit că tot efortul meu a meritat. Vânzătoarea, o fată cu părul roșcat prins în coc, mi-a zâmbit cald:

— Felicitări! Să-l folosiți sănătoasă!

Am ieșit din magazin plutind. Dar bucuria mi-a fost scurtă. În drum spre casă, am primit un mesaj de la verișoara mea, Roxana:

„Ai văzut ce a postat Gabriela? S-a lăudat iar cu telefonul ei scump! Parcă n-ar avea altceva mai bun de făcut…”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu postasem nimic, doar pusesem o poză cu o cafea și cutia telefonului pe Instagram Stories. Dar deja lumea vorbea.

La serviciu, colega mea Alina a venit lângă mine la pauză:

— Gabi, tu chiar ai dat atâția bani pe telefon? Nu era mai bine să-ți iei unul mai ieftin și restul să-i pui deoparte? Sau să-i dai părinților?

Am zâmbit forțat:

— Am vrut ceva care să țină ani de zile…

— Eh, fiecare cu prioritățile lui… a oftat ea și a plecat.

În seara aceea, acasă, mama m-a întrebat dacă nu vreau să dau telefonul înapoi și să iau unul „normal”, iar restul banilor să-i punem la o sobă nouă. Tata a zis că „nu-i nevoie de atâta tehnologie”, că „ne-am descurcat și fără”.

Am simțit că mă sufoc. De ce orice alegere a mea e greșită? De ce dacă vreau ceva bun pentru mine sunt egoistă sau leneșă? De ce trebuie mereu să mă justific?

În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: la serile când mâncam doar covrigi ca să economisesc bani; la zilele când mergeam pe jos kilometri întregi ca să nu dau bani pe autobuz; la momentele când refuzam invitațiile prietenilor fiindcă nu-mi permiteam nici măcar o cafea în oraș.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama în bucătărie, privind pe geam la ploaia mocnită.

— Mamă… știu că nu înțelegi de ce am vrut telefonul ăsta. Dar pentru mine e mai mult decât un moft. E dovada că pot să-mi ating țelurile dacă muncesc. Că pot avea grijă de mine fără să depind de nimeni.

Mama s-a uitat la mine lung, cu ochii umezi:

— Poate că ai dreptate… Dar lumea o să vorbească oricum. Să nu uiți niciodată cine ești și de unde ai plecat.

Am dat din cap. Știam că nu va fi ușor. Știam că prejudecățile nu dispar peste noapte. Dar pentru prima dată m-am simțit liberă.

La serviciu, șefa mea m-a chemat în birou:

— Gabriela, am văzut că te pricepi bine la tehnologie. Avem nevoie de cineva care să ne ajute cu digitalizarea documentelor. Vrei să te ocupi tu?

Am acceptat fără ezitare. Noul laptop m-a ajutat enorm. În câteva luni am primit o mărire de salariu și recunoașterea colegilor.

Dar acasă totul era la fel. Tata încă bombănea când mă vedea cu telefonul în mână. Mama îmi spunea mereu să fiu atentă „să nu mi-l fure cineva”. Roxana încă răspândea zvonuri despre „lenea” mea.

Uneori mă întreb dacă merită tot efortul doar ca să ai parte de puțină comoditate și respect pentru propria muncă. Dar apoi îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost fără ele și cât de mult contează pentru mine independența.

Poate că lumea va continua să mă judece. Poate că niciodată nu voi fi „destul de bună” pentru satul din care vin sau pentru familia mea. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc după regulile altora.

Oare câți dintre noi renunță la vise doar ca să nu fie judecați? Oare cât timp vom mai lăsa prejudecățile altora să ne dicteze fericirea?