Fără leagăn: Povestea unei mame în haosul de acasă

— Nu pot să cred că ai uitat să montezi pătuțul! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în brațe fetița noastră de doar trei zile. Radu, cu ochii roșii de oboseală, s-a uitat la mine fără să spună nimic, apoi și-a întors privirea spre telefon, unde emailurile de la serviciu continuau să curgă.

Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru din cartierul Titan domnea un haos pe care nu mi-l imaginasem niciodată. Cutii cu scutece nedesfăcute, haine de bebeluș aruncate pe canapea, biberoane încă în pungi. Mama mă sunase de trei ori în acea zi, dar nu avusesem puterea să-i răspund. Nu voiam să aud iarăși: „Ți-am spus eu că nu ești pregătită.”

Mă simțeam trădată. Radu promisese că va pregăti totul cât timp eram la spital. Dar, ca de obicei, munca lui de la firmă era mai importantă. „O să am grijă de tot, tu doar să te întorci cu bine acasă,” îmi spusese cu două săptămâni în urmă, când încă visam la o familie fericită și la mirosul de lapte cald și liniște.

— Radu, te rog, măcar ajută-mă să o schimb, am șoptit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. El a oftat, s-a ridicat și a venit lângă mine, dar mișcările lui erau mecanice, absente. Am simțit că nu suntem o echipă, ci doi străini care împart aceeași cameră și același copil.

În următoarele zile, totul s-a agravat. Fetița plângea mult, iar eu nu reușeam să o liniștesc. Laptele nu venea, iar sfaturile contradictorii de la mama și soacra mă făceau să mă simt și mai incompetentă. Mama insista să-i dau ceai, soacra spunea că nu e bine. Radu era tot mai absent, iar când venea acasă, aducea cu el doar oboseală și iritare.

— Nu vezi că nu mă descurc? am izbucnit într-o seară, când fetița plângea de două ore fără oprire. — Nu pot să fac asta singură!

— Și eu ce să fac? a ridicat el tonul pentru prima dată. — Muncesc toată ziua ca să avem din ce trăi! Crezi că mie îmi e ușor?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era despre bani. Era despre noi, despre promisiuni, despre sprijinul pe care ar fi trebuit să-l simt. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit alegându-l pe Radu, dacă nu cumva am greșit aducând un copil într-o familie care nu era pregătită.

Într-o dimineață, după o noapte albă, am găsit curajul să-i spun mamei adevărul la telefon:

— Nu mă descurc, mamă. Sunt singură. Radu nu mă ajută. Nu știu ce să fac.

A urmat o tăcere lungă, apoi vocea ei s-a înmuiat:

— Vrei să vin la tine?

Am ezitat. Mândria mea de proaspătă mamă se lupta cu nevoia disperată de ajutor. În cele din urmă, am acceptat. Mama a venit în aceeași zi, cu o sacoșă plină de mâncare gătită și cu răbdarea pe care doar bunicile o au. A stat cu fetița cât am dormit două ore legate pentru prima dată de când ajunsesem acasă.

Radu a venit mai devreme în acea seară. Când a văzut-o pe mama, a oftat și a dat ochii peste cap.

— Acum o să avem și mai multe sfaturi, a mormăit el.

— Poate că nu strică să asculți și tu uneori, i-am răspuns, cu o voce pe care nu mi-o recunoșteam.

În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Mama încerca să ne apropie, dar fiecare discuție se transforma într-o ceartă. Radu se simțea exclus, eu mă simțeam abandonată. Fetița era singura care ne aducea împreună, dar și motivul pentru care ne certam cel mai des.

Într-o seară, după ce mama a plecat acasă, am rămas singuri. Fetița dormea, iar liniștea din casă era apăsătoare. M-am așezat lângă Radu pe canapea și am început să plâng în hohote.

— Nu mai pot, Radu. Nu mai pot să fiu singură în doi.

El s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat. Și-a lăsat capul în mâini și a început să plângă și el. Era prima dată când îl vedeam așa vulnerabil.

— Nici eu nu mai pot, a șoptit. Mi-e frică să nu greșesc. Mi-e frică să nu te pierd.

Am stat mult timp îmbrățișați, fără să spunem nimic. În acea noapte am înțeles că nu eram singura care suferea. Și el era speriat, și el se simțea depășit. Dar nu știusem să vorbim despre asta.

A doua zi am decis să cerem ajutor. Am mers împreună la un psiholog de familie. Am învățat să ne ascultăm, să ne spunem temerile și să ne împărțim responsabilitățile. Nu a fost ușor, dar încet-încet am început să fim din nou o echipă.

Acum, când mă uit la fetița noastră dormind liniștită în pătuțul pe care l-am montat împreună, știu că nu suntem perfecți, dar suntem împreună. Și asta contează cel mai mult.

Oare câte familii se destramă în tăcere, pentru că nu au curajul să ceară ajutor? Oare câți dintre noi uităm că nu trebuie să fim puternici tot timpul?