Fiul Meu, Prizonierul Datoriilor: Lupta Unei Mame Românce

— Mamă, ai putea să-mi dai 200 de lei până la salariu? Promit că ți-i dau înapoi săptămâna viitoare.

Vocea lui Vlad tremura la telefon. Era deja a treia oară luna asta când mă ruga același lucru. Am simțit cum inima mi se strânge, dar am încercat să nu las să se vadă îngrijorarea din glasul meu.

— Vlad, ce se întâmplă? Ai nevoie de bani tot mai des…

A tăcut câteva secunde, apoi a oftat:

— E doar o perioadă mai grea la muncă, mamă. Nu-ți face griji.

Dar eu știam. O mamă simte când ceva nu e în regulă cu copilul ei, chiar dacă el are 28 de ani și locuiește singur, la două cartiere distanță. Am acceptat să-i dau banii, dar noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot gândit: unde greșisem? Cum ajunsese băiatul meu, odinioară atât de responsabil, să ceară bani cu atâta ușurință?

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Nu vreau să te sperii, dar cred că Vlad are probleme cu banii. Nu știu ce să fac…

Irina a oftat:

— L-ai întrebat direct?

— Nu vrea să vorbească. Spune că e totul sub control.

— Poate ar trebui să-l lași să se descurce singur…

Dar cum să-l las? Cum să stau deoparte când îl văd că se scufundă? Am început să-l urmăresc mai atent: îi vedeam ochii obosiți când venea duminica la masă, felul în care evita discuțiile despre serviciu sau planuri de viitor. Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la bancă, adresată lui. Am deschis-o fără să mă gândesc prea mult – era o somație de plată pentru un credit restant.

Când a venit acasă, l-am confruntat:

— Vlad, ce se întâmplă? De ce ai datorii la bancă?

S-a înroșit la față și a ridicat tonul:

— Nu trebuia să te bagi! E treaba mea!

— Sunt mama ta! Cum să nu mă doară când văd că te pierzi?

A trântit ușa și a plecat. Am plâns ore întregi. Soțul meu, Doru, m-a găsit în bucătărie cu ochii umflați.

— Lasă-l, Maria. Trebuie să învețe singur…

Dar nu puteam. În următoarele zile am încercat să-l sun, dar nu răspundea. Am mers la el acasă; nu mi-a deschis. Am lăsat o pungă cu mâncare la ușă și un bilet: „Te iubesc orice ar fi.”

Au trecut două săptămâni până când m-a sunat din nou.

— Mamă… poți veni la mine?

Am alergat până la el. Era palid, slăbit și ochii îi erau roșii de nesomn.

— Mi-e frică, mamă. Nu mai știu cum să ies din asta. Am luat credite ca să plătesc alte credite… Am datorii peste tot: bancă, prieteni, chiar și la colegi de muncă. M-au amenințat că mă dau afară dacă nu-mi plătesc ratele.

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi. Atunci am realizat cât de adâncă era prăpastia în care căzuse.

În zilele următoare am încercat să găsim soluții împreună: am mers la bancă, am vorbit cu un consilier financiar, am făcut un plan de rambursare. Dar Vlad era copleșit. Într-o seară, l-am găsit privind în gol la televizor.

— Nu cred că pot… E prea mult pentru mine.

— Vlad, nu ești singur! Suntem aici pentru tine!

Dar el părea tot mai absent. Într-o noapte m-a sunat disperat:

— Mamă, nu mai pot! M-am gândit să…

Mi s-a tăiat respirația.

— Nu spune asta! Vin acum!

Am ajuns la el într-un suflet. L-am găsit plângând pe podea. L-am ținut strâns și i-am spus că orice ar fi, îl iubesc și nu-l voi lăsa niciodată singur.

A doua zi am mers împreună la psiholog. A fost greu – pentru el și pentru mine. Dar încet-încet a început să vorbească despre presiunea pe care o simțea: dorința de a nu ne dezamăgi, rușinea față de prieteni, teama de eșec.

Au trecut luni de zile până când Vlad a reușit să-și pună viața în ordine. Încă are datorii, dar acum știe că poate cere ajutor fără rușine. Eu am învățat că uneori dragostea de mamă trebuie să fie fermă – nu poți salva pe cineva dacă el nu vrea să fie salvat.

Mă uit la el acum și mă întreb: oare câți tineri ca Vlad se luptă singuri cu datoriile și rușinea? Oare câte mame stau nopți întregi fără somn, neștiind cum să-și ajute copiii? Ce aș fi făcut dacă nu ar fi avut curajul să-mi spună adevărul?