Fuga mea spre libertate: Povestea unei femei care se ascunde în spatele zâmbetului

— Unde pleci așa devreme, Ioana? vocea lui Sorin răsună din dormitor, tăioasă, ca o lamă rece. Mă opresc pentru o clipă, cu mâna pe clanța ușii, încercând să-mi ascund tremurul. — La serviciu, Sorin, am ședință la prima oră, răspund, evitând să-l privesc. Știu că nu mă crede. Niciodată nu mă crede. În fiecare dimineață, aceeași scenă: el, întins în pat, cu ochii mici și obosiți, mă scrutează ca pe un infractor. Eu, cu inima strânsă, încerc să par grăbită, ocupată, indispensabilă. Dar adevărul e că fug. Fug de el, de reproșurile lui, de suspiciunile care m-au sufocat în ultimii ani.

Pe scara blocului, respir pentru prima dată aerul rece al dimineții. Mă simt vie doar când pașii mei răsună pe asfaltul umed, când știu că fiecare metru mă depărtează de apartamentul nostru sufocant. La serviciu, la biroul meu mic dintr-o firmă de contabilitate din Ploiești, găsesc liniștea pe care acasă nu o mai am. Colegele mă salută cu zâmbete calde, iar șefa mea, doamna Lăcrămioara, mă privește cu respect. Aici sunt Ioana, nu „nevasta lui Sorin”. Aici contez.

Dar când se apropie ora prânzului, telefonul începe să vibreze. Mesaje scurte, seci: „Cu cine ești?”, „Când vii acasă?”, „Ai făcut cumpărăturile?”. Îmi simt stomacul strâns. Îmi vine să urlu, să arunc telefonul pe geam. Dar nu pot. Pentru copii trebuie să fiu puternică. Pentru ei port masca asta de femeie fericită, de mamă grijulie, de soție devotată.

Seara, când mă întorc acasă, găsesc aceeași atmosferă apăsătoare. Sorin stă pe canapea, cu telecomanda în mână, și mă privește ca pe un intrus. — Ai întârziat. Iar ai stat la cafele cu colegele? — Nu, am avut mult de lucru, răspund încet, încercând să-mi stăpânesc vocea. Copiii, Andreea și Vlad, sar la gâtul meu, bucuroși că am venit. Pentru ei, încerc să par veselă. — Hai să facem temele împreună! le spun, forțând un zâmbet.

Noaptea, când toți dorm, mă uit pe furiș la fața lui Sorin. A fost cândva bărbatul pe care l-am iubit. Acum nu mai recunosc nimic din el. S-a transformat într-un om plin de frustrări, care își varsă neputința pe mine. Nu m-a lovit niciodată, dar cuvintele lui dor mai tare decât orice palmă. „Ești bună de nimic”, „Fără mine n-ai fi în stare să reziști”, „Toată lumea râde de tine”. Mă gândesc la mama mea, care mi-a spus mereu: „Rabdă, fată, că așa e viața. Bărbatul e stâlpul casei.” Dar cât să mai rabd?

Într-o seară, la o ședință cu părinții la școala Andreei, am stat lângă o altă mamă, Camelia. Am început să vorbim despre copii, despre teme, despre profesori. La un moment dat, mi-a spus: — Ioana, tu pari mereu atât de veselă… dar ochii tăi spun altceva. Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun totul, să urlu că nu mai pot. Dar am zâmbit și am schimbat subiectul. Mi-e rușine. Mi-e frică. Dacă află Sorin că am vorbit cu cineva despre problemele noastre, va fi iad acasă.

Într-o duminică, la masa de prânz, Sorin a început iar să mă critice în fața copiilor: — Nici măcar ciorba nu știi să o faci cum trebuie! Andreea s-a uitat la mine cu ochii mari, speriați. Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Nu mai vreau ca fetița mea să creadă că așa trebuie să fie o familie. Nu vreau ca Vlad să devină ca tatăl lui. În noaptea aceea am plâns în baie, cu robinetul deschis, să nu mă audă nimeni.

Am început să caut pe internet povești ale altor femei ca mine. Am descoperit forumuri, grupuri de sprijin, psihologi care scriau despre abuzul emoțional. Am citit despre curajul de a pleca, despre frica de a rămâne. Dar unde să mă duc? Cu ce bani? Ce le spun copiilor? Ce vor zice vecinii? Într-o zi, la serviciu, am prins curaj și am întrebat-o pe Lăcrămioara dacă știe vreun psiholog bun. M-a privit lung și mi-a spus: — Ioana, dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, eu sunt aici. Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură.

Sorin a început să devină și mai suspicios. Îmi verifică telefonul, îmi controlează poșeta. Într-o seară, m-a întrebat direct: — Ai pe altcineva? Am simțit că mă sufoc. — Nu, Sorin, nu am pe nimeni. Doar că nu mai pot trăi așa. — Dacă pleci, nu mai vezi copiii! m-a amenințat. Știu că nu ar avea dreptul, dar frica mă paralizează.

Într-o zi, Andreea a venit la mine și mi-a spus: — Mami, de ce ești mereu tristă? Atunci am realizat că nu mai pot ascunde nimic. Copiii simt totul. Nu vreau să le stric copilăria, dar nici nu vreau să le dau exemplu o mamă care se lasă călcată în picioare.

Acum stau pe marginea patului, cu valiza sub pat și pașaportul ascuns într-un sertar. Nu știu dacă voi avea curajul să plec mâine sau peste o lună. Dar știu că nu mai pot trăi așa. Mă întreb: câte femei ca mine mai poartă masca fericirii doar ca să supraviețuiască? Oare voi găsi vreodată puterea să fiu liberă cu adevărat?