Ginerele meu, omul muncii, și părinții lui care mă bântuie

— Nu vreau să-i mai văd în casa mea! am izbucnit, trântind ușa bucătăriei. Maria, fiica mea, a tresărit și a lăsat cana de ceai să-i tremure în mâini. Era a treia oară luna asta când părinții ginerelui meu, domnul și doamna Ionescu, ne făceau „o vizită scurtă”, dar plecau abia după ce goleau frigiderul și încercau să-mi convingă soția să le dea bani „până la pensie”.

Nu știu dacă m-am născut slab sau dacă viața m-a făcut așa. N-am avut niciodată forță fizică, nici noroc la carte. Am crescut la marginea orașului Focșani, într-o familie simplă, unde tata bea și mama plângea. Am jurat că fata mea nu va duce lipsă de nimic. De aceea, la 28 de ani am plecat în Italia, la cules de portocale și la spălat vase. 15 ani am dormit pe saltele subțiri, am mâncat resturi și am trimis fiecare bănuț acasă. Când am reușit să cumpăr apartamentul ăsta cu două camere, am simțit că am câștigat o bătălie cu viața.

Maria a crescut frumos, timidă, dar cu suflet bun. A intrat la facultate la București și acolo l-a cunoscut pe Radu. Un băiat simplu, muncitor, cu ochi blânzi și mâini crăpate de la muncă. Mi-a plăcut de el din prima clipă. Dar când i-am cunoscut părinții…

— Domnu’ Popescu, să știți că noi suntem oameni descurcăreți! mi-a spus tatăl lui Radu la prima întâlnire, râzând cu gura plină de semințe. — Nu ne trebuie mult ca să ne descurcăm… Știți cum e: cine nu fură nu are!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Soția mea, Elena, încerca să zâmbească politicos, dar îi vedeam ochii umezi. Doamna Ionescu povestea cum „a tras-o pe sfoară” pe vecina de la trei ca să-i ia locul de parcare și cum „a rezolvat” cu medicul de familie să-i dea rețete compensate fără să fie bolnavă.

— Nu-i nimic rău în asta, dom’le! Toți facem la fel! a râs ea.

Am tăcut atunci. Am tăcut și când au venit la nuntă cu un plic gol și au plecat cu jumătate din sarmale la pachet. Dar acum nu mai pot tăcea.

— Mamă, te rog… încearcă să-i înțelegi. Radu nu e ca ei! mi-a spus Maria într-o seară.

— Știu că nu e ca ei! Dar sângele apă nu se face… Ce valori vor transmite copilului vostru? Ce va învăța nepotul meu când îi va vedea pe bunici cum mint și fură?

Maria a început să plângă. M-am simțit vinovat. Poate că exagerez. Poate că sunt prea obosit după atâția ani de muncă printre străini.

Într-o duminică, i-am surprins pe soții Ionescu în timp ce îi explicau nepotului meu de șase ani cum să „fenteze” la coada de la magazin.

— Ascultă la bunicu’, dacă vezi că e coadă mare, te duci direct în față și spui că ai uitat ceva! Nimeni nu se supără pe un copil drăguț ca tine!

Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.

— Ajunge! am strigat. Nu vreau să-mi creșteți nepotul în minciună!

Radu a venit acasă mai târziu și m-a găsit stând pe scaunul din bucătărie, cu capul în mâini.

— Tata-socru… știu că ai muncit mult pentru familia ta. Și eu vreau să-i ofer Mariei și copilului nostru o viață cinstită. Dar nu pot să-mi reneg părinții…

L-am privit lung. Era prins între două lumi: una a muncii cinstite și una a șmecheriei moștenite din familie.

— Radu, nu-ți cer să-ți renegi părinții. Îți cer doar să-ți protejezi copilul de influența lor. Să-l înveți ce înseamnă demnitatea.

Au urmat luni grele. Soția mea încerca să țină pacea în familie, Maria era tot mai retrasă, iar eu mă simțeam ca un străin în propria casă. Părinții lui Radu veneau tot mai des, aduceau mici „atenții” – o sticlă de vin „de la cineva”, niște carne „luată ieftin” – dar eu vedeam în fiecare gest al lor o lecție greșită pentru nepotul meu.

Într-o zi, Maria a venit acasă cu ochii roșii:

— Tata… am auzit-o pe mama lui Radu spunând copilului că „doar proștii muncesc pe brânci”. Ce facem?

Mi-am strâns fata în brațe și am plâns amândoi. Toată viața am fugit de rușine și umilință. Acum mă temeam că tot sacrificiul meu va fi șters cu buretele de niște oameni fără scrupule.

Am decis atunci să vorbesc deschis cu Radu și Maria.

— Vreau să vă spun ceva: casa asta e rodul muncii mele cinstite. Dacă vreți să locuiți aici cu copilul vostru, trebuie să respectați regulile mele: fără minciuni, fără furtișaguri, fără compromisuri morale. Dacă părinții lui Radu nu pot respecta asta, nu mai au ce căuta aici.

A fost scandal mare. Doamna Ionescu a țipat că „ne credem mai buni ca ei”, domnul Ionescu a amenințat că „nu mai calcă pe la noi niciodată”. Maria plângea, Radu era palid ca varul.

Dar ceva s-a schimbat. Nepotul meu a început să mă întrebe:

— Bunicule, tu ai furat vreodată?

I-am spus adevărul: nu. Și i-am explicat cât de greu e să fii cinstit într-o lume care te împinge spre compromisuri.

Acum stau seara pe balcon și mă uit la blocurile gri din jur. Mă întreb dacă am făcut bine sau rău forțând această ruptură între familii. Oare copilul nostru va ști să aleagă drumul drept? Sau sângele chiar nu se face apă?

Poate voi ce-ați fi făcut în locul meu? E oare corect să punem bariere între copii și bunici pentru niște valori? Sau trebuie să acceptăm că lumea se schimbă și noi odată cu ea?