Împrumutul pentru mama – sau cum am ajuns să plătesc pentru vacanța ei la mare

— Cum adică nu mai ai banii? Am urlat, simțind cum îmi tremură genunchii. Stăteam în bucătăria noastră mică din Bacău, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mama, cu ochii ei albaștri, evita privirea mea. Pe masă, între noi, era contractul de împrumut de la bancă, cu semnătura mea mare și stângace.

— Nu înțelegi, Ilinca… Am avut nevoie să mă rup puțin de tot. Să respir. Să mă simt vie înainte de…

— Înainte de ce? De operație? Pentru care am făcut împrumutul ăsta? Pentru care trebuie să plătesc 800 de lei pe lună timp de cinci ani?

A tăcut. Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Toată copilăria mea s-a derulat în fața ochilor: mama care mă ținea de mână la grădiniță, mama care plângea când tata ne-a părăsit, mama care lucra două schimburi ca să am eu haine curate la școală. Și totuși…

— Ilinca, am vrut doar să văd marea. Nu am fost niciodată. Am crezut că poate nu mai apuc…

Am izbucnit în plâns. Marea. Pentru asta am făcut eu drumuri la bancă, am completat hârtii, am mințit la serviciu că totul e bine? Pentru o vacanță la Mamaia, cu poze pe Facebook și stories cu cocktailuri?

Adevărul e că mama fusese diagnosticată cu o boală de inimă. Operația era urgentă, dar costurile depășeau orice economii aveam. Am alergat pe la rude, am cerut ajutor prietenilor, dar nimeni nu avea bani. Așa că am făcut ce face orice copil disperat: am luat un împrumut pe numele meu.

— Și acum ce facem? am întrebat-o printre sughițuri.

— O să găsim o soluție… Poate mă ajută mătușa Lenuța…

— Mătușa Lenuța abia are bani de medicamente! Și dacă pățești ceva? Dacă nu mai apuci operația?

Mama a ridicat din umeri, ca și cum nu ar fi fost vorba despre viața ei. Am simțit o furie oarbă. Cum putea fi atât de iresponsabilă? Cum putea să mă pună pe mine în situația asta?

În zilele următoare, fiecare discuție era o ceartă. Eu veneam de la muncă obosită, ea se uita la televizor sau vorbea la telefon cu prietenele despre cât de frumoasă a fost marea. Nu mai suportam să aud valuri sau nisip.

— Ilinca, nu poți să mă ierți? a întrebat într-o seară.

— Nu e vorba doar de iertare! E vorba că acum avem o datorie uriașă și tu tot nu ești operată!

A început să plângă. Pentru prima dată, nu mi s-a făcut milă. M-am simțit vinovată pentru gândul ăsta, dar nu puteam să-l opresc.

Am încercat să găsesc soluții: am sunat la bancă să văd dacă pot amâna ratele (nu se poate), am pus anunțuri pentru meditații (nimeni nu vrea engleză în Bacău), am vândut laptopul vechi. Dar tot nu era suficient.

Într-o zi, m-a sunat verișoara mea, Simona:

— Ilinca, știi că mama ta a pus poze din vacanță pe Facebook? Toată lumea vorbește…

— Da, știu. Și eu plătesc pentru ele.

— Dar operația?

— Nu s-a mai făcut.

A tăcut. Am simțit din nou rușinea aceea grea, ca un nor peste capul meu.

Seara aceea a fost cea mai grea. Mama a venit la mine în cameră și s-a așezat pe pat.

— Ilinca, știu că te-am dezamăgit. Dar am simțit că dacă nu văd marea acum, n-o să mai apuc niciodată. Mi-a fost frică…

— Și mie mi-e frică! Mi-e frică să nu te pierd! Mi-e frică să nu pot plăti datoria asta! Mi-e frică să nu ajungem pe drumuri!

A început să plângă în hohote. Am luat-o în brațe, dar nu am simțit nimic. Parcă eram două străine.

Au trecut luni de zile. Mama încă nu s-a operat – spune că se simte mai bine, dar eu știu că evită adevărul. Eu muncesc două joburi ca să pot plăti ratele și chiria. Prietenii mei s-au îndepărtat; nimeni nu vrea să stea lângă cineva atât de amar și obosit.

Uneori mă întreb dacă nu cumva mama are dreptate: poate viața e prea scurtă ca să o trăiești doar pentru datorii și spitale. Dar apoi mă uit la extrasul de cont și la contractul de împrumut și simt din nou furia aceea surdă.

Nu știu ce să fac mai departe. S-o iert? S-o oblig să-și asume consecințele? Să plec și s-o las singură?

Voi ce ați face în locul meu? Poate există o cale de mijloc între datorie și iubire… sau poate uneori trebuie doar să alegi ce doare mai puțin.