În umbra mamei – Povara unei familii destrămate

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele zornăiau în chiuvetă. Mama stătea la masa din bucătărie, cu privirea fixată în ceașca de ceai, ca și cum acolo ar fi găsit răspunsul la toate problemele noastre. Soțul meu, Doru, tocmai ieșise trântind ușa, iar copiii mei, Ana și Vlad, se refugiaseră fiecare în camera lor, evitând să fie martori la încă o ceartă.

De când mama s-a mutat cu noi, casa noastră nu mai e acasă. Totul a început după ce tata a murit. Mama nu a vrut să rămână singură în apartamentul lor vechi din cartierul Militari. „Nu pot să dorm acolo fără el”, mi-a spus cu ochii roșii de plâns. Am simțit că nu am de ales. Cum să-mi las mama singură? Doru a fost de acord, deși am văzut în ochii lui o umbră de îndoială.

Primele săptămâni au trecut greu, dar suportabil. Mama gătea, ne ajuta cu treburile casei, iar copiii păreau chiar încântați să aibă bunica aproape. Dar încet-încet, totul s-a schimbat. Mama a început să critice orice: „Ana nu mănâncă destul”, „Vlad stă prea mult la calculator”, „Doru nu te ajută destul”, „Tu nu știi să-ți crești copiii”. Fiecare zi era o listă nouă de reproșuri.

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă mai târziu decât trebuia, mama a început să țipe la el: „Așa te-am crescut eu pe tine? Să vii acasă ca un vagabond?” Vlad a trântit ușa camerei lui și nu a mai ieșit până dimineața. Ana plângea în baie, iar Doru m-a luat deoparte: „Nu mai rezist. Ori ea, ori eu.”

M-am simțit sfâșiată. Cum să aleg? Sângele apă nu se face, dar nici familia mea nu poate fi sacrificată la nesfârșit. Am încercat să vorbesc cu mama: „Te rog, încearcă să fii mai blândă cu ei. Nu suntem perfecți, dar suntem o familie.” Ea m-a privit cu răceală: „Eu știu ce e mai bine pentru voi. Dacă nu mă asculți, o să-ți pară rău.”

Într-o duminică dimineață, când toți eram la masă, mama a început din nou: „Ana, iar ai luat note mici? Nu te gândești că-ți faci familia de râs?” Ana s-a ridicat brusc și a fugit afară. Doru a strâns pumnii pe sub masă. Vlad nici măcar nu s-a uitat la ea. Eu am simțit cum mi se strânge inima.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Doru m-a privit lung: „Nu vreau ca Ana și Vlad să crească într-o casă plină de ură și reproșuri. Dacă nu găsești o soluție, eu plec.” Am plâns toată noaptea. M-am gândit la copilăria mea, la cum mama era mereu autoritară, la cum tata tăcea și suporta. Oare asta era moștenirea pe care trebuia s-o dau mai departe?

Am încercat să discut cu mama din nou: „Mamă, te rog… Familia mea se destramă. Nu pot să pierd totul.” Ea a ridicat din umeri: „Dacă ai fi fost o fată bună, n-ai fi ajuns aici.” M-am simțit mică, neputincioasă.

Într-o zi, Ana mi-a spus: „Mamă, nu vreau să mai vin acasă după școală. Merg la Irina să învăț.” Vlad a început să doarmă la prieteni. Doru venea tot mai târziu acasă. Casa era plină de tăceri apăsătoare și priviri reci.

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că nu sunt destul de puternică să pun limite. Poate că am greșit lăsând-o pe mama să ne invadeze viața.

Într-o seară, am adunat curajul să-i spun mamei că trebuie să se întoarcă acasă. A izbucnit într-un plâns isteric: „M-ai dat afară! După tot ce-am făcut pentru tine!” Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea vinovăției.

Dar am știut că trebuie să aleg familia mea. Am ajutat-o să-și facă bagajele și am sunat-o pe sora ei din Ploiești să o primească o vreme. Când a plecat, casa a rămas goală și rece, dar încet-încet liniștea s-a întors.

Ana mi-a spus într-o zi: „Mamă, mi-era dor de tine.” Vlad a început să stea din nou acasă. Doru m-a îmbrățișat fără cuvinte.

Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare există vreodată o alegere corectă când e vorba de familie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?