În viața lui Andrei, gemenii aduc bucurie, dar și mister

„Nu, nu pot să cred că s-a întâmplat asta!” am strigat eu, cu vocea tremurândă de emoție și teamă. Era o dimineață rece de noiembrie, iar eu stăteam în fața ferestrei, privind cum frunzele cădeau încet pe trotuar. Tocmai primisem vestea că voi avea gemeni. La 36 de ani, după ce am decis să devin mamă singură, viața mea părea să ia o întorsătură neașteptată.

Am crescut într-o familie tradițională din București, unde căsătoria și copiii erau văzute ca scopuri supreme. Dar eu am fost mereu altfel. Am vrut să-mi construiesc o carieră, să călătoresc și să trăiesc după propriile reguli. Așa că, atunci când am decis să devin mamă, am știut că va fi o provocare, dar eram pregătită să o înfrunt.

Când i-am spus mamei mele despre decizia mea, a fost un moment tensionat. „Victoria, ești sigură că vrei să faci asta singură?” m-a întrebat ea, cu o îngrijorare evidentă în ochi. „Da, mamă. Dacă voi întâlni pe cineva, va fi minunat, dar nu mai aștept,” i-am răspuns cu hotărâre.

Nașterea gemenilor a fost un moment de neuitat. Am simțit o dragoste copleșitoare când i-am ținut pentru prima dată în brațe pe Andrei și Ana. Dar bucuria mea a fost umbrită de un sentiment ciudat de neliniște. Începusem să observ o prezență misterioasă în jurul nostru.

Totul a început cu câteva săptămâni după ce am adus copiii acasă. Într-o noapte târzie, când toată casa era cufundată în liniște, am auzit un zgomot ciudat venind dinspre ușa de la intrare. M-am ridicat încet din pat și am mers să verific. Nimic nu părea în neregulă, dar senzația că cineva ne urmărea nu dispăruse.

În zilele următoare, am început să primesc telefoane anonime. De fiecare dată când răspundeam, nu auzeam decât respirația grea a cuiva la celălalt capăt al firului. Am încercat să ignor aceste incidente, spunându-mi că poate sunt doar coincidențe.

Dar într-o seară, când mă întorceam acasă de la cumpărături cu gemenii adormiți în cărucior, am simțit din nou acea privire apăsătoare asupra mea. M-am întors brusc și am văzut o siluetă întunecată la colțul străzii. Inima mi-a sărit din piept și am grăbit pasul spre casă.

Am decis să-i povestesc totul prietenei mele cele mai bune, Ioana. „Victoria, trebuie să faci ceva! Nu poți ignora asta,” mi-a spus ea cu seriozitate. „Poate ar trebui să mergi la poliție.”

Dar ce le-aș fi putut spune? Că simt că cineva ne urmărește? Că primesc telefoane ciudate? Fără dovezi concrete, părea doar o paranoia.

Cu toate acestea, situația a devenit din ce în ce mai apăsătoare. Într-o dimineață, am găsit un bilet lăsat pe parbrizul mașinii mele: „Știu cine ești și ce ai făcut.” Mâinile îmi tremurau în timp ce citeam acele cuvinte amenințătoare.

Am decis să iau măsuri și am instalat camere de supraveghere în jurul casei. Îmi doream doar să-mi protejez copiii și să aflu cine este această persoană misterioasă care ne terorizează.

Într-o noapte, când verificam înregistrările camerelor, am văzut pentru prima dată figura clară a unui bărbat care se apropia de casa noastră. Era un chip familiar, dar nu-mi puteam da seama de unde îl cunosc.

Am dus înregistrările la poliție și le-am povestit totul. Ofițerul care m-a ascultat părea sceptic la început, dar când a văzut imaginile, a devenit serios. „Vom investiga acest caz,” mi-a promis el.

În zilele care au urmat, am trăit cu teama constantă că acel bărbat va reveni. Îmi era frică pentru siguranța copiilor mei și mă simțeam neputincioasă.

Într-o seară târzie, când stăteam pe canapea cu Ioana și discutam despre tot ce s-a întâmplat, telefonul meu a sunat din nou. Era un număr necunoscut. Cu inima bătându-mi nebunește în piept, am răspuns.

„Victoria,” a spus o voce gravă la celălalt capăt al firului. „Trebuie să vorbim.”

„Cine ești?” am întrebat eu cu vocea tremurândă.

„Sunt cineva din trecutul tău,” a răspuns el enigmatic.

Am simțit cum sângele mi se răcește în vene. Cine ar putea fi? Și ce vrea de la mine?

Acum stau aici, privind cum gemenii mei dorm liniștiți în pătuțurile lor și mă întreb: oare voi reuși vreodată să scap de această umbră care ne urmărește? Și dacă da, la ce preț? Poate că trecutul nu este niciodată cu adevărat uitat.