Întoarcerea acasă cu David: Singurătatea unei mame în propria familie

— Radu, unde e pătuțul? întreb cu voce tremurată, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. David plânge în brațele mele, iar ecoul pașilor mei răsună în apartamentul gol. Radu nu răspunde. Aud doar tastatura laptopului din dormitor, unde se ascunde de câteva zile, mereu cu „o ședință importantă”.

M-am întors acasă din maternitate cu David, băiețelul nostru, și am găsit doar pereți reci și o liniște apăsătoare. Nicio jucărie, niciun body micuț pregătit, nici măcar un pachet de scutece. Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea unei realități pe care nu o anticipasem: eram singură. Mama mea e la țară, la peste 300 de kilometri distanță, iar sora mea, Ioana, are doi copii mici și abia reușește să respire între grădiniță și serviciu.

— Radu! strig din nou, mai tare. David se agită și mai tare. — Nu pot acum, am call! îmi răspunde el nervos. Îmi vine să urlu. Mă prăbușesc pe canapea cu copilul la piept și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

Înainte să nasc, visam la momentul acesta: să venim acasă toți trei, să ne bucurăm de începutul nostru ca familie. Îmi imaginam cum Radu mă va ajuta să-l schimb pe David, cum vom râde împreună de primele lui grimase. Dar realitatea e alta: sunt doar eu și copilul meu. Și o listă nesfârșită de lucruri de făcut.

În primele zile încerc să mă descurc. Îl țin pe David în brațe aproape tot timpul, pentru că nu am unde să-l pun. Dormim împreună pe canapea, cu teamă să nu-l strivesc din greșeală. Mă trezesc din oră în oră, obosită până la epuizare. Mănânc pe fugă ce găsesc prin frigider — niște iaurturi expirate și o felie de pâine uscată.

Într-o dimineață, după o noapte albă, îl găsesc pe Radu în bucătărie, cu telefonul la ureche. — Poți să iei tu niște scutece azi? îl rog încet. — Nu pot, am întâlniri toată ziua. Comandă online dacă ai nevoie de ceva! îmi răspunde fără să mă privească.

Mă simt invizibilă. Parcă nu mai exist decât ca o extensie a casei — cineva care trebuie să rezolve totul fără să ceară ajutor. Îmi vine să fug. Seara, când David adoarme pentru câteva minute, mă uit la pozele noastre de la nuntă: eu și Radu râzând fericiți, promițându-ne că vom fi mereu împreună. Unde s-a pierdut omul acela?

Într-o zi, Ioana mă sună. — Cum ești? întreabă ea blând. — Nu știu… Nu mai pot… Nu mă descurc singură… îi spun printre suspine. — Vrei să vin la tine? — Nu pot să-ți cer asta… ai și tu copiii tăi… — Lasă copiii cu Mihai o zi! Vin mâine dimineață!

Când Ioana intră pe ușă a doua zi, mă prăbușesc în brațele ei și plâng ca un copil. Ea mă ajută să fac ordine prin casă, merge la farmacie după scutece și lapte praf și îmi arată cum să-l țin pe David ca să pot dormi puțin fără teamă.

— Trebuie să vorbești cu Radu, îmi spune ea seara. Nu poți duce totul singură.

Încerc. În acea seară, după ce Ioana pleacă și David doarme liniștit pentru prima dată într-un pătuț improvizat dintr-o cutie mare de carton, îl privesc pe Radu cum tastează frenetic la laptop.

— Putem vorbi?

— Acum nu pot…

— Radu! Nu mai pot! Sunt singură cu totul! David are nevoie de tine! Eu am nevoie de tine!

Se oprește din tastat și mă privește pentru prima dată după multe zile. — Ce vrei să fac? Am muncit ca nebunul ca să nu ne lipsească nimic!

— Dar ne lipsești tu! îi spun printre lacrimi.

Se lasă o tăcere grea între noi. Pentru prima dată văd nesiguranța în ochii lui.

— Nu știu cum să fiu tată… Nu știu ce trebuie să fac…

— Nici eu nu știu cum să fiu mamă! Dar trebuie să încercăm împreună…

În acea noapte nu dormim deloc. Vorbim ore întregi despre frici, despre oboseală, despre așteptări nerealiste și despre cât de greu e să fii părinte când nu ai niciun sprijin real.

A doua zi dimineață, Radu merge la farmacie după scutece și cumpără un pătuț second-hand de pe OLX. Pentru prima dată îl văd zâmbind când îl schimbăm împreună pe David.

Nu s-a rezolvat totul peste noapte. Sunt încă zile când mă simt copleșită sau când Radu se pierde în muncă. Dar am început să vorbim mai mult și să cerem ajutor atunci când nu mai putem.

M-am întrebat mult timp dacă sunt singura care simte această singurătate apăsătoare după naștere sau dacă și alte mame trec prin același iad tăcut. Oare câte femei se simt invizibile în propria familie? Câte dintre noi avem curajul să cerem ajutor înainte să ne pierdem cu totul?