Între câini și nepoți: Povestea unei bunici acuzate de egoism

— Nu pot să cred, mamă, iar ai cumpărat somon pentru câini? Copiii mei n-au mai mâncat fructe proaspete de o săptămână!
Vocea Irinei răsună tăios în bucătăria mea, printre borcanele cu dulceață și mirosul de cafea arsă. Mă uit la ea peste ochelari, cu inima strânsă. Nu știu ce să-i răspund. Pe masa din fața mea, două farfurii mici cu somon fiert și orez așteaptă cuminți lângă bolurile câinilor mei, Azor și Lili.

— Irina, nu e chiar așa… am luat și mere ieri, uite-le acolo, pe dulap. Dar câinii… ei nu au pe nimeni altcineva decât pe mine.

Irina oftează și își freacă fruntea. — Mamaie, nu înțelegi! Copiii au nevoie de fructe, nu de mere vechi. Și tu cheltui banii pe mâncare scumpă pentru animale.

Mă simt mică, vinovată și furioasă în același timp. De când a murit soțul meu, casa asta a devenit prea mare și prea goală. Azor și Lili sunt singurii care mă așteaptă la ușă, care mă fac să râd când totul pare pierdut. Dar Irina nu vede asta. Pentru ea, sunt doar niște câini răsfățați.

— Poate că ar trebui să-ți vezi de treabă, Irina, îi spun încet, dar vocea îmi tremură. Copiii tăi au părinți care se ocupă de ei. Eu nu mai am pe nimeni.

— Ai un fiu! Sare ea imediat. Dar tu îl pui mereu pe locul doi după animalele tale!

Mihai, fiul meu, stă la ușă și ascultă discuția noastră cu ochii în pământ. Îl văd cum se ferește să se bage între noi două. Mereu a fost așa: tăcut, retras, evitând conflictele.

— Mihai, spune-i tu! îi cer disperată. Spune-i că nu e adevărat!

El ridică din umeri: — Mamă, poate că ar trebui să ne gândim la un compromis. Poate… poate să nu mai cumperi atâta mâncare scumpă pentru câini și să ne ajuți și pe noi cu ceva în plus pentru copii.

Simt cum mi se rupe sufletul. Pentru cine am muncit toată viața? Pentru cine am strâns fiecare leu? Pentru Mihai, pentru familia lui! Dar acum tot ce fac pare greșit.

În acea seară, stau singură în sufragerie cu Azor la picioare și Lili ghemuită lângă sobă. Privesc fotografiile vechi de pe raft: Mihai copil, eu tânără cu părul prins în coadă, soțul meu râzând la un grătar în curte. Unde s-a dus timpul? Cum am ajuns aici?

A doua zi dimineață, încerc să repar lucrurile. Merg la piață și cumpăr portocale, banane și struguri pentru copii. Când ajung acasă, îi găsesc pe toți la masă: Irina cu fața acră, Mihai cu ochii roșii de oboseală, iar copiii — Andreea și Vlad — se joacă pe telefon.

— Am adus fructe proaspete pentru voi! spun cu un zâmbet forțat.

Andreea ridică privirea: — Mulțumesc, bunico!
Irina însă oftează: — Asta nu rezolvă problema. Nu vreau să te simți obligată să ne ajuți doar ca să compensezi pentru câini.

Mihai intervine: — Hai să nu mai certăm pe mama. Fiecare are dreptul la micile ei bucurii.

Dar tensiunea plutește în aer ca o ceață groasă. În zilele următoare, Irina evită să mă privească în ochi. Copiii vin tot mai rar la mine în cameră. Mă simt tot mai singură.

Într-o seară ploioasă, aud pași grăbiți pe hol. Vlad intră val-vârtej:
— Bunico! Lili nu mai mănâncă! E bolnavă?

Mă ridic speriată și alerg la câinele meu drag. Lili stă întinsă pe covor și respiră greu. O iau în brațe și simt cum inima mi se strânge de frică.

— Trebuie dusă la veterinar! strig eu.

Irina apare în ușă:
— Nu avem bani de veterinar acum! Abia ne descurcăm cu cheltuielile!

Mihai mă privește neputincios:
— Mamă… poate ar trebui să… știi… să te gândești dacă nu cumva e timpul să renunți la câini.

Mă uit la el ca lovită de trăsnet:
— Să renunț la ei? Sunt tot ce am!

Lacrimi îmi curg pe obraji în timp ce o țin pe Lili strâns la piept.

În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru familie, la toate serile petrecute singură cu animalele mele, la toate reproșurile Irinei.

Dimineața devreme, iau puținii bani rămași din pensie și plec cu Lili la veterinar. Doctorul îmi spune că are nevoie de tratament scump.

— Nu pot s-o las să sufere… îi spun printre lacrimi.

Când mă întorc acasă cu Lili slăbită dar vie, găsesc un bilet pe masă: „Am plecat la mama mea pentru câteva zile. Avem nevoie de o pauză.”

Casa e mai goală ca niciodată. Azor mă privește trist din colțul lui.

Mihai mă sună seara:
— Mamă… poate că ar trebui să vorbim serios despre viitorul nostru ca familie.

Îmi tremură vocea:
— Mihai… eu v-am iubit mereu pe toți. Dar dacă dragostea mea pentru animale vă face rău… ce ar trebui să aleg?

Rămân singură cu gândurile mele și cu animalele mele dragi.

Oare e greșit să-ți găsești alinarea acolo unde ceilalți nu văd decât o povară? Oare dragostea pentru animale poate distruge o familie sau doar scoate la iveală rănile nevindecate dintre noi?
Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?