Între datorie și adevăr: Povestea unei alegeri imposibile

— Mihai, nu poți să faci asta! Nu poți să fugi de responsabilitate! vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită arsă. Mama, cu ochii roșii de plâns, își strângea halatul pe lângă trupul firav, încercând să mă apere: — Lasă-l, Vasile! E viața lui, nu-l obliga să trăiască o minciună!

Eram prins între două lumi. Pe masă, telefonul vibra insistent. Era Ioana. Nu răspunsesem de două zile. Îmi era frică. Frică de ce avea să-mi spună, frică de ce urma să simt. Când mi-a spus că e însărcinată, am simțit cum totul se prăbușește peste mine. Nu eram pregătit. Aveam doar 24 de ani, un job prost plătit la supermarket și vise de plecat din țară. Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge aici.

— Mihai, trebuie să te gândești la copil! a continuat tata, cu vocea tremurată. — Nu e doar despre tine sau despre Ioana. E despre o viață care n-are nicio vină!

Mama a izbucnit: — Și ce vrei? Să-i distrugem viața cu o căsnicie din obligație? Să trăiască nefericit ca noi?

M-am ridicat brusc de la masă. — Nu pot, tata! Nu pot să mă însor doar pentru că așa trebuie! Nu o iubesc destul… nu sunt pregătit!

Am ieșit pe balcon, cu mâinile tremurând. Blocul nostru din cartierul Titan părea mai gri ca niciodată. Jos, niște copii jucau fotbal printre mașini parcate aiurea. M-am gândit la tata, la cum a rămas cu mama doar pentru că „așa se face”. La certurile lor, la tăcerile apăsătoare din casă.

Telefonul a vibrat din nou. Am răspuns, în sfârșit.

— Mihai… te rog, trebuie să vorbim, vocea Ioanei era stinsă. — Nu vreau nimic de la tine dacă nu simți… dar nu pot să trec singură prin asta.

Am tăcut. Îmi venea să plâng, dar nu puteam. — Ioana… îmi pare rău… Nu pot să mă însor acum. Nu pot.

A urmat o liniște grea. — Atunci… măcar vino cu mine la doctor. Să vezi ecografia…

Am închis ochii. — O să vin.

Seara, tata a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și m-a privit lung.

— Știi… când am aflat că mama ta e însărcinată cu tine, am vrut să fug. Eram speriat, ca tine acum. Dar am rămas… și nu regret nicio clipă că te-am avut. Poate regret altceva: că n-am avut curajul să fiu sincer cu mine însumi și cu ea.

L-am privit pentru prima dată ca pe un om, nu ca pe un tată autoritar. — Tata… dacă aș ști sigur că pot fi un tată bun…

A dat din cap trist: — Nimeni nu știe niciodată sigur.

A doua zi am mers cu Ioana la doctor. În sala de așteptare era frig și miros de dezinfectant. Ioana își frământa mâinile, iar eu încercam să par calm.

— Mihai… dacă vrei să pleci, poți să pleci acum. Nu te țin cu forța.

— Nu plec nicăieri.

Când am văzut ecografia, o pată mică pulsând pe ecran, ceva s-a rupt în mine. Era real. Era copilul meu.

După consultație am mers în parc și am stat pe o bancă tăcuți.

— Ce o să faci? m-a întrebat Ioana încet.

— Nu știu… Nu pot să mă însor doar pentru copil. Dar nici nu vreau să dispar din viața lui.

A dat din cap și a început să plângă în hohote. Am luat-o în brațe fără să spun nimic.

În zilele următoare, acasă era război rece. Tata nu-mi mai vorbea decât monosilabic, mama încerca să mă protejeze de privirile tăioase ale vecinilor care deja aflaseră „rușinea”.

La serviciu eram absent, făceam greșeli la casă și șeful mă certa mereu.

Într-o seară, tata a izbucnit:

— Dacă nu-ți asumi copilul ăsta, nu mai ai ce căuta în casa mea!

Mama a început să plângă iar:

— Vasile! Cum poți să-i spui așa ceva?

Am ieșit trântind ușa și am rătăcit ore întregi prin oraș. M-am gândit la viitorul copilului meu: va crește fără părinți împreună? Va suferi? Oare e mai bine să trăiască într-o familie nefericită sau cu doi părinți separați dar sinceri?

Într-o noapte am visat că țineam un copil mic în brațe și el mă întreba: „De ce n-ai vrut să fii cu mama?” M-am trezit plângând.

Am decis să vorbesc deschis cu Ioana.

— Vreau să fiu parte din viața copilului nostru, dar nu pot promite o familie falsă. Putem încerca să fim părinți buni, chiar dacă nu suntem împreună?

Ioana m-a privit lung și a zâmbit trist:

— Asta e tot ce-mi doresc: sinceritate și sprijin pentru copil.

Tata n-a acceptat niciodată decizia mea pe deplin. Relația noastră s-a răcit mult timp. Mama a rămas singura mea confidentă.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc deschis despre asta fără să simt că mă sufoc de vinovăție sau rușine.

Acum copilul meu are doi ani. Îl văd des, îl iubesc cum n-am crezut că pot iubi vreodată pe cineva. Relația cu Ioana e civilizată; suntem doi oameni care au ales adevărul în locul aparențelor.

Dar uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare va suferi copilul meu pentru alegerea mea? Sau poate tocmai sinceritatea noastră îi va da puterea să fie fericit?

Poate că nu există răspunsuri simple la întrebări atât de grele… Ce ați fi făcut voi în locul meu?