Între datorie și neputință: Povestea unei fiice care și-a adus mama acasă

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — vocea mamei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, plină de mirosul amar al ceaiului de tei. Mâinile îi tremurau pe cana de porțelan, iar ochii ei, cândva verzi și vii, erau acum tulburi, plini de o oboseală pe care nu o mai văzusem niciodată.

Am închis ochii pentru o clipă, încercând să nu izbucnesc. Era a treia oară în acea zi când mama îmi spunea că nu se simte bine, că nu mai vrea să trăiască așa. De când o adusesem acasă, după ce ieșise din spital cu diagnosticul de demență senilă, viața noastră se transformase într-un carusel de emoții, frustrări și neputință.

— Hai, mamă, bea ceaiul. E cald și te liniștește, i-am spus încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— Nu vreau! Nu mai vreau nimic! De ce m-ai adus aici? De ce nu mă lași în pace? — a izbucnit ea, aruncând cana pe masă. Ceaiul s-a vărsat peste fața de masă cu flori albastre, moștenită de la bunica.

M-am aplecat să strâng cioburile, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. În camera alăturată, fiica mea, Mara, își făcea temele. Soțul meu, Radu, era la serviciu. Toți încercam să ne adaptăm noii realități, dar nimeni nu era pregătit pentru ce urma.

În fiecare zi, mama se schimba. Uita cine sunt, mă confunda cu sora ei moartă de ani buni sau mă acuza că vreau să-i fac rău. Noaptea se trezea țipând, rătăcea prin casă și încerca să iasă afară în frigul iernii. Am pus zăvoare la uși și am ascuns cheile, dar tot nu era suficient.

— Ilinca, nu mai pot! — mi-a spus într-o seară Radu, cu voce joasă. — Mara e speriată, eu sunt epuizat… Tu nu mai dormi deloc. Nu putem continua așa.

— Ce vrei să fac? Să o duc la azil? — am izbucnit eu. — Toată viața m-a crescut singură! Cum să fac asta?

— Nu e vorba doar despre tine sau despre ea. E despre toți. Și tu ai dreptul la viață. Și Mara are nevoie de tine întreagă.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Îmi iubeam mama, dar nu mai eram fiica ei — eram infirmiera ei, paznicul ei, ținta furiei și confuziei ei. Prietenele mă sunau tot mai rar. La serviciu eram mereu obosită și neatentă. Mara mă întreba tot mai des: „Mami, când o să fie bunica iar ca înainte?”

Într-o dimineață geroasă de februarie, am găsit-o pe mama stând pe podeaua rece din hol, cu privirea pierdută spre ușă.

— Unde vrei să mergi? am întrebat-o blând.

— Acasă… la mama mea… — a șoptit ea.

Atunci am înțeles că nu mai pot lupta singură cu boala ei. Am sunat la centrul de îngrijire din orașul vecin. Am plâns toată noaptea înainte să-i spun Mariei, sora mea mai mică, care locuia în Germania și nu putea veni decât o dată pe an.

— Ilinca… Nu te judec. Dar sigur nu poți încerca încă puțin? — vocea ei era plină de vinovăție și neputință.

— Nu mai pot. Nu mai sunt eu însămi. O pierd pe mama și mă pierd și pe mine.

Ziua în care am dus-o pe mama la centru a fost cea mai grea din viața mea. A plâns ca un copil și m-a implorat să nu o las acolo. Am simțit că mă sfâșii în două. Când am ieșit pe poartă, am auzit-o strigându-mă: „Ilinca! Nu mă lăsa aici! Sunt mama ta!”

Oamenii din sat au început să vorbească. „Cum ai putut?” „Nu ți-e rușine?” „Nu-ți mai iubești mama?” M-am izolat de toți. Mergeam la centru de două ori pe săptămână, dar mama nu mă mai recunoștea decât uneori. Într-o zi mi-a spus:

— Ești o fată bună… Să ai grijă de tine.

Am plâns în mașină până nu am mai avut lacrimi. Acasă, Mara m-a îmbrățișat:

— Mami… știu că ai făcut tot ce ai putut.

Dar eu încă mă întreb: unde se termină datoria față de părinți și unde începe datoria față de noi înșine? Câți dintre noi ar fi putut rezista mai mult? Sau poate… am greșit totul?