Între datorie și vinovăție: Povara grijii pentru bunicul meu

— Ilinca, vino puțin, te rog… vocea bunicului meu răsună slab din dormitor, iar eu mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Mă uit la ceas: e abia ora 10 dimineața și deja simt cum ziua mă apasă ca o povară grea. Mă șterg repede pe șorț și intru în cameră, unde lumina palidă a dimineții cade peste chipul lui brăzdat de riduri.

— Ce s-a întâmplat, bunicule? întreb încercând să-mi ascund oboseala din voce.

— Nu pot să mă întorc pe partea cealaltă… mă doare spatele, oftează el, privindu-mă cu ochii lui albaștri, când atât de vii, acum încețoșați de ani și suferință.

Îl ajut cu grijă, încercând să nu-i provoc durere. Mâinile mele tremură ușor. De aproape un an, de când a căzut pe scările blocului și a rămas imobilizat la pat, viața mea s-a redus la rutina îngrijirii lui: schimbat, hrănit, medicamente la ore fixe, vizite la medic, nopți nedormite. Am 32 de ani și simt că am îmbătrânit peste noapte.

Mama a murit acum cinci ani, iar tata a plecat în Italia după ce s-au despărțit. Fratele meu, Vlad, e la Cluj cu familia lui și ne sună rar. Toată responsabilitatea a căzut pe umerii mei. Prietenii s-au îndepărtat încet-încet; nu mai am timp de cafele sau ieșiri. Uneori mă uit la pozele vechi din facultate și nu mă recunosc.

— Ilinca, ai mâncat ceva azi? mă întreabă bunicul, cu vocea stinsă.

— Da, bunicule, nu-ți face griji pentru mine, îi răspund automat, deși stomacul mi-e gol de ore bune.

În unele zile mă simt ca o umbră. Îmi iubesc bunicul — omul care m-a crescut după ce părinții mei au divorțat, care m-a învățat să citesc și să iubesc florile. Dar uneori îl privesc și simt furie. Furie că viața mea s-a oprit aici. Furie că nu am avut curajul să spun „nu pot”. Furie că Vlad nu vine niciodată să mă ajute.

Într-o seară, după ce l-am spălat și i-am schimbat lenjeria, am izbucnit:

— De ce trebuie să fie totul pe umerii mei? De ce nu vine Vlad niciodată? De ce nu pot să am și eu o viață?

Bunicul m-a privit lung, cu ochii umezi:

— Îmi pare rău, Ilinca… dacă aș putea să mă ridic singur…

M-am simțit oribil. Vinovată. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă sunt un om rău pentru că simt asta. Dacă sacrificiul meu are vreo valoare sau e doar o pedeapsă autoimpusă.

Zilele trec greu. Uneori bunicul are halucinații — strigă după mama sau crede că e încă la țară, în grădina cu meri. Alteori tace ore întregi și mă privește ca prin ceață. Medicul de familie mi-a spus că e normal la vârsta lui. Dar nimic nu e normal pentru mine.

Am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, nu mai pot singură! Te rog, vino măcar un weekend să mă ajuți!

— Ilinca, știi că am copiii mici… Nu pot lipsi de la muncă… Poate găsești pe cineva să te ajute contra cost…

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Nu avem bani pentru o infirmieră. Pensia bunicului abia ajunge pentru medicamente și mâncare. Eu am renunțat la jobul part-time de la librărie.

Uneori mă gândesc să-l duc la azil. Dar când îi văd ochii speriați când aduc vorba despre asta, renunț imediat.

— Ilinca, promite-mi că nu mă lași singur printre străini…

— Nu te las, bunicule… îi spun mereu, dar inima mea se frânge de fiecare dată.

Sunt zile când îl iubesc cu disperare și zile când îl urăsc pentru neputința lui — și pentru neputința mea. Mă simt captivă într-o viață care nu mai e a mea.

Într-o noapte l-am auzit plângând în somn. M-am așezat lângă el și i-am ținut mâna până s-a liniștit. Atunci am înțeles cât de singur se simte și el. Cât de mult depinde de mine. Și cât de mult îl doare să fie o povară.

Uneori mă gândesc: dacă ar fi mama aici… Dacă tata n-ar fi plecat… Dacă Vlad ar fi altfel… Dar realitatea e asta: eu și bunicul meu într-un apartament mic din București, luptând fiecare cu demonii lui.

M-am obișnuit cu rutina: ridicat din pat, spălat, masaj pentru escare, pastile, supă caldă la prânz, televizor pe „Teleenciclopedia”, povești despre copilăria lui la țară. Dar nimic nu umple golul din sufletul meu.

Uneori visez că fug — undeva unde nu trebuie să am grijă de nimeni. Apoi mă trezesc vinovată pentru gândurile astea.

O vecină mi-a spus odată:

— Ești un înger pentru bătrânul tău! Nu oricine ar face asta…

Dar eu nu mă simt un înger. Mă simt obosită, furioasă și singură.

Într-o zi Vlad a venit pe neașteptate cu soția și copiii. Au stat două ore. Copiii au alergat prin casă, iar bunicul a zâmbit pentru prima dată după mult timp. Când au plecat, mi-a spus:

— Să nu fii supărată pe fratele tău… fiecare are crucea lui…

Dar eu sunt supărată. Și pe el, și pe mine.

Sunt zile când cred că nu mai pot continua. Dar apoi îl aud pe bunicul spunând „Mulțumesc, Ilinca” cu vocea lui tremurată și știu că trebuie să merg mai departe.

Mă întreb adesea: Oare sacrificiul meu chiar contează? Oare voi reuși vreodată să-mi iert furia și vinovăția? Voi mai avea vreodată o viață doar a mea?