Între Datorie și Vinovăție: Povestea Mutării Tatălui Meu la Azil

— Nu pot să cred, Vlad! Cum ai putut să-l duci acolo? Vocea Irinei, sora mea mai mare, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Avea ochii roșii de plâns și mâinile strânse pe marginea mesei. Mama stătea pe scaun, cu privirea pierdută în podea, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul de vinovăție.

— Irina, nu mai aveam ce face… Tata nu se mai putea descurca singur, iar tu ai copii mici, eu lucrez de dimineață până seara… Am încercat tot ce-am putut, am zis cu voce joasă, aproape șoptit.

— Nu mă interesează! Tata nu merită să fie lăsat printre străini! Tu ai decis singur, ca și cum noi nu contăm!

Adevărul era că nu decisem singur. De luni întregi mă luptam cu gândul ăsta. Tata, cândva un bărbat puternic, care repara orice prin casă și ne învăța să fim demni, ajunsese să nu-și mai amintească nici cum mă cheamă uneori. Alzheimerul îl transformase într-o umbră a omului care fusese. În ultimele săptămâni, îl găsisem de două ori rătăcind pe stradă, în pijama, iar vecinii mă sunau aproape zilnic să-mi spună că iar a uitat aragazul pornit.

Irina nu voia să vadă asta. Pentru ea, tata era încă stâlpul familiei, chiar dacă realitatea îi dădea palme peste față. Mama… mama era prea obosită ca să mai spună ceva. După 40 de ani de căsnicie, boala tatei o sfărâmase încet, ca o picătură chinezească.

— Vlad, poate găsim o femeie care să stea cu el acasă… a încercat mama, dar vocea i s-a stins repede.

— Am încercat, mamă! Nu vrea pe nimeni străin în casă. Pe mine abia mă recunoaște uneori. Azi-dimineață m-a întrebat cine sunt și de ce îi fur banii…

Irina s-a ridicat brusc și a trântit ușa. Am rămas cu mama în liniștea apăsătoare. M-am uitat la mâinile mele – tremurau. Oare chiar am făcut ce trebuia?

Prima dată când am vizitat azilul împreună cu tata, a fost ca și cum i-aș fi semnat condamnarea la moarte. S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, tulburi acum, și a spus:

— Vlad, de ce mă aduci aici? Nu vreau să stau cu bătrânii ăștia…

Nu am avut răspuns. Am mințit că e doar pentru câteva zile, până se pune pe picioare. Dar știam că nu va mai fi niciodată același.

În primele săptămâni după mutare, mergeam zilnic la el. Îl găseam stând pe bancă în curte, privind copacii fără să-i vadă cu adevărat. Uneori mă recunoștea și îmi zâmbea stins; alteori mă întreba dacă am venit să-l iau acasă.

— Vlad, când mergem acasă? mă întreba aproape în fiecare zi.

— Curând, tată… curând.

Dar acasă nu mai exista pentru el. Nici pentru mine.

Familia s-a rupt în două: Irina și soțul ei m-au acuzat că am ales calea ușoară. Unchiul Sorin a venit la noi într-o seară și mi-a spus:

— Băiete, eu n-aș fi făcut niciodată asta cu tatăl meu! Sângele apă nu se face!

Am vrut să-i răspund că sângele se face apă atunci când nu mai poți dormi nopțile de frică să nu-ți găsești părintele mort în casă. Când fiecare zi e o luptă între a-ți păstra serviciul și a-ți îngriji părintele bolnav. Dar n-am spus nimic. Doar am plecat capul.

Într-o duminică ploioasă, am mers la tata cu Irina. S-a uitat la noi ca la doi străini.

— Cine sunteți? Ce vreți de la mine?

Irina a izbucnit în plâns și a fugit pe hol. Eu am rămas lângă el și i-am ținut mâna. M-am gândit atunci că poate nu există decizie corectă sau greșită – doar decizii imposibile.

Seara aceea am petrecut-o singur în apartamentul meu mic din Drumul Taberei. Am deschis telefonul și am citit zeci de mesaje de la rude: „Cum ai putut?”, „Nu te mai recunoaștem”, „Sper să nu ajungi și tu așa”.

Am vrut să le scriu tuturor că nu știu dacă am făcut bine sau rău. Că mă doare fiecare vizită la tata mai mult decât orice ceartă cu ei. Că mi-e dor de omul care era odată și că mi-e frică de ziua când nici eu nu-l voi mai recunoaște.

Dar n-am scris nimic. Am stins lumina și m-am întrebat dacă există cineva care ar fi putut face altfel.

A doua zi dimineață m-a sunat asistenta de la azil:

— Domnul Dumitrescu a avut o noapte grea… Poate veniți azi?

Am mers imediat. L-am găsit agitat, încercând să iasă pe ușă:

— Trebuie să ajung acasă! Mă așteaptă copiii!

L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Sunt aici, tată… Sunt aici.

Pentru o clipă m-a privit ca altădată – cu dragoste și recunoștință. Apoi privirea i s-a tulburat din nou.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva va înțelege: uneori iubirea înseamnă să faci ceea ce doare cel mai tare. Să alegi între două suferințe și să trăiești cu vina toată viața.

Oare câți dintre noi au trecut prin asta? Oare există un răspuns corect sau doar curajul de a merge mai departe?