Între Două Lume: Alegerea Amaliei

— Nu vreau să vin la tine weekendul ăsta, Victoria. Am de învățat pentru teză, și mama mi-a promis că mă ajută la matematică.

Vocea Amaliei răsuna rece prin telefon, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia oară luna asta când refuza să vină. M-am uitat la masa din bucătărie, unde pregătisem prăjitura ei preferată, cu mere și scorțișoară. Copiii mei cei mici, Radu și Ilinca, se jucau în camera lor, fără să știe că surioara lor vitregă nu va mai veni nici de data asta.

Am închis telefonul încet, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraz. M-am așezat pe scaun și am început să mă întreb: unde am greșit? Când am pierdut-o pe Amalia?

Când l-am cunoscut pe Sorin, soțul meu, Amalia avea doar șapte ani. Era o fetiță timidă, cu ochi mari și curioși. Încercam să-i câștig încrederea cu răbdare, cu povești la culcare și cu plimbări în parc. Dar după ce au venit pe lume Radu și Ilinca, totul s-a schimbat. Amalia a început să se retragă, să vorbească tot mai puțin cu mine. Sorin spunea mereu că e normal, că adolescența e grea, dar eu simțeam că e mai mult de atât.

Într-o seară, după ce copiii mici au adormit, l-am găsit pe Sorin în sufragerie, privind absent la televizor.

— Sorin, trebuie să vorbim despre Amalia. Simt că o pierdem.

El a oftat adânc.

— Victoria, nu putem forța lucrurile. Dacă vrea să stea mai mult la mama ei acum… poate e mai bine așa. Să nu o presăm.

— Dar noi suntem familia ei! Nu vreau să creadă că nu mai are loc aici doar pentru că are frați mai mici.

Sorin a dat din umeri, obosit.

— Poate ar trebui să o lăsăm pe ea să aleagă. Să nu mai stabilim noi programul de vizite. Să decidă ea când vrea să vină.

Am simțit un gol în stomac. Să o las pe Amalia să aleagă? Dacă nu va mai veni deloc?

În zilele următoare am încercat să o sun mai des. Uneori răspundea scurt, alteori nu răspundea deloc. Odată am prins-o într-o dispoziție bună:

— Amalia, știi că poți veni oricând vrei la noi. Camera ta te așteaptă mereu.

— Da, știu… Dar e greu cu școala. Și… mama are nevoie de mine acasă.

Am simțit un fior de gelozie și vinovăție în același timp. Oare chiar avea nevoie mama ei de ea sau era doar o scuză? Sau poate eu nu făcusem destul ca să-i arăt că aici e și casa ei?

Sâmbătă dimineață, Ilinca a venit la mine cu ochii mari:

— Mami, de ce nu vine Amalia niciodată? Nu ne mai iubește?

M-am aplecat și am strâns-o în brațe.

— Ba da, iubita mea. Doar că uneori oamenii mari au problemele lor și trebuie să le rezolve în felul lor.

Dar adevărul era că nici eu nu știam dacă Amalia ne mai iubește sau dacă vreodată m-a iubit cu adevărat.

Într-o zi, am primit un mesaj de la fosta soție a lui Sorin:

„Victoria, te rog să nu o mai presezi pe Amalia cu telefoanele. E confuză și are nevoie de spațiu.”

Am simțit cum mă năpădesc furia și neputința. Cum adică „să nu o presez”? Eu doar încercam să fiu prezentă în viața ei! Dar apoi mi-am dat seama că poate chiar asta era problema: încercam prea mult, iar ea simțea că nu are control asupra propriei vieți.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. M-am uitat la pozele vechi cu Amalia: la ziua ei de naștere când avea opt ani, la excursia la munte când a râs prima dată cu adevărat în prezența mea. Unde dispăruse fetița aceea? Și cine era adolescenta aceasta care mă ținea la distanță?

Am decis atunci să îi scriu o scrisoare. Nu una lungă sau patetică, ci sinceră:

„Dragă Amalia,
Știu că ai multe pe cap și că uneori poate simți că te trag în toate direcțiile. Vreau doar să știi că aici vei avea mereu un loc al tău și că te iubesc chiar dacă nu sunt mama ta biologică. Nu trebuie să alegi între noi – poți avea două case și două familii care te iubesc. Te aștept oricând vei simți nevoia.”

Am pus scrisoarea în cutia poștală a mamei ei și am așteptat. Zilele au trecut fără niciun semn de la Amalia. Într-o seară târzie, când deja renunțasem la orice speranță, am primit un mesaj:

„Mulțumesc pentru scrisoare. Poate vin weekendul viitor.”

Nu știu dacă va veni sau dacă relația noastră va fi vreodată ca înainte. Dar am învățat ceva: uneori trebuie să lași oamenii să aleagă singuri drumul lor, chiar dacă doare.

Mă întreb adesea: oare există vreo cale prin care un copil să nu fie pus niciodată să aleagă între două case? Sau e acesta prețul pe care îl plătim când iubirea noastră vine după o despărțire?