Între două lumi: când soțul meu a ales-o pe mama lui în locul nostru

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să fiu mereu pe locul doi în casa asta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își lăsa privirea în pământ, evitând să mă privească.

Era a treia oară săptămâna aceea când mama lui Mihai, doamna Viorica, venise neanunțată la noi, criticând tot ce făceam: de la cum găteam ciorba, până la felul în care îi îmbrăcam pe copii. Mă simțeam ca o chiriașă în propria casă, mereu sub lupa unei femei care nu mă acceptase niciodată cu adevărat.

— E mama, Loredana… Ce vrei să fac? Nu pot să-i spun să nu mai vină… a murmurat Mihai, încercând să pară împăciuitor, dar știam că nu va face nimic. Mereu era la mijloc, dar de fiecare dată o alegea pe ea.

Am crescut într-o familie simplă din Bacău, unde respectul și dragostea se câștigau prin fapte, nu prin vorbe mari. Când l-am cunoscut pe Mihai la facultate, am crezut că am găsit omul cu care voi construi o viață liniștită. Dar nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă lupt pentru locul meu în propria familie.

Primele luni după nuntă au fost frumoase, dar totul s-a schimbat când am rămas însărcinată cu primul nostru copil. Mama lui Mihai a început să vină tot mai des la noi, sub pretextul că vrea să mă ajute. În realitate, îmi critica fiecare gest și încerca să-l convingă pe Mihai că nu sunt destul de bună pentru el.

— Loredana, tu nu știi să faci sarmale ca lumea! Lasă-mă pe mine! îmi spunea răspicat, smulgându-mi lingura din mână.

Mihai tăcea. Mereu tăcea. Iar eu mă simțeam tot mai mică, tot mai invizibilă.

Anii au trecut și au venit și al doilea copil, apoi al treilea. Cu fiecare naștere, mama lui Mihai devenea tot mai prezentă și tot mai autoritară. Îi spunea lui Mihai cum să cheltuiască banii, ce școală să aleagă pentru copii și chiar ce haine să port eu la biserică.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Viorica, am fugit în dormitor și m-am prăbușit pe pat, plângând în hohote. Copiii mă priveau speriați de la ușă.

— Mami, de ce plângi? a întrebat-o Ana, fetița noastră cea mică.

— Pentru că uneori oamenii mari uită să fie buni unii cu alții… am șoptit, încercând să-mi ascund lacrimile.

În acea noapte m-am rugat mai mult ca oricând. Am vorbit cu Dumnezeu ca și cum ar fi fost singurul care mă putea înțelege. I-am cerut putere să nu mă pierd pe mine însămi și să găsesc o cale să-mi salvez familia.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Mihai. L-am așteptat până a adormit toată casa și i-am spus tot ce aveam pe suflet:

— Mihai, dacă nu pui limite între noi și mama ta, eu nu mai pot continua așa. Nu vreau să cresc copiii într-o casă plină de tensiune și reproșuri. Te rog… alege familia pe care ai construit-o cu mine!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu vreau să te pierd… Dar nici nu pot să-i spun mamei să nu mai vină. E singură de când a murit tata… Nu știu ce să fac…

Am simțit atunci că lupt cu o fantomă: datoria lui față de mama lui era mai puternică decât orice promisiune făcută mie.

Zilele au trecut greu. M-am refugiat în muncă și în copii. Mergeam la biserică duminica și mă rugam pentru răbdare. Preotul parohiei noastre, părintele Ilie, mi-a spus într-o zi:

— Loredana, uneori trebuie să ne apărăm sufletul chiar și de cei dragi. Dumnezeu vrea pace în familie, nu sacrificiu fără rost.

Cuvintele lui mi-au dat curaj. Am început să pun limite. Când Viorica ridica tonul sau mă critica în fața copiilor, îi spuneam calm:

— Doamnă Viorica, vă rog frumos să nu mai vorbiți așa în casa mea.

La început s-a supărat și i-a spus lui Mihai că sunt obraznică. Dar eu am continuat. Am început să ies mai des cu copiii în parc, să petrec timp doar cu ei. Am găsit sprijin la sora mea, Ramona, care mi-a spus:

— Nu ești singură! Dacă tu nu te aperi, nimeni n-o va face pentru tine!

Mihai a început să observe schimbarea mea. Într-o seară m-a întrebat:

— Ce s-a întâmplat cu tine? Parcă nu te mai recunosc…

— Am obosit să fiu invizibilă. Vreau să fiu soția ta, nu doar menajera casei sau ținta criticilor mamei tale.

Au urmat luni grele. Viorica venea mai rar și era tot mai rece cu mine. Mihai era prins între două lumi: datoria față de mama lui și dragostea pentru noi.

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând pentru că bunica îi spusese că „mama ei nu știe nimic”. Atunci am decis că trebuie să iau o decizie radicală.

Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe Viorica:

— Doamnă Viorica, vă rog să respectați familia noastră! Dacă nu puteți fi bună cu mine și cu copiii mei, vă rog să ne lăsați spațiu.

A fost un scandal monstru. Mihai a venit acasă furios:

— Cum ai putut să-i vorbești așa mamei mele?

— Pentru că e timpul ca tu să alegi: vrei o familie sănătoasă sau vrei ca mama ta să conducă viața noastră?

A fost cea mai grea noapte din viața mea. Am plâns până dimineața, gândindu-mă dacă nu cumva greșesc eu undeva.

Dar dimineața Mihai s-a apropiat de mine și mi-a spus încet:

— Ai dreptate… Am fost laș. N-am vrut să rănesc pe nimeni și am rănit pe toată lumea. O să vorbesc cu mama.

Nu a fost ușor nici pentru el. Dar încet-încet lucrurile s-au schimbat. Viorica venea doar când era invitată și încerca să fie mai rezervată. Eu am început să simt că am din nou un loc în familia mea.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost prea dură. Dar când îmi văd copiii zâmbind și casa plină de liniște, știu că lupta mea n-a fost în zadar.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?