Între două lumi: când sprijinul devine interzis

— Nu vreau să o mai văd pe mama ta în casa noastră! a tunat Radu într-o seară, când Maria plângea neconsolată, iar eu abia mă țineam pe picioare de oboseală. M-am oprit în mijlocul sufrageriei, cu fetița în brațe, simțind cum mi se taie respirația. Nici nu apucasem să-i răspund, că a continuat: — E casa noastră, Irina! Nu vreau să ne controleze viața.

Am simțit cum mă cuprinde furia, dar și o tristețe adâncă. Mama era singura mea alinare. De când am născut, ea venea zilnic să mă ajute: gătea, spăla, îmi ținea fetița ca să pot dormi o oră. Nu era invazivă, nu critica, doar mă susținea. Dar pentru Radu, prezența ei era un afront. Spunea că nu avem intimitate, că nu suntem lăsați să ne creștem copilul după regulile noastre. Dar ce reguli? Eu nu mai aveam reguli, aveam doar supraviețuire.

— Radu, nu pot singură! am izbucnit printre lacrimi. Tu ești la serviciu toată ziua, părinții tăi sunt la Pitești și nici nu pot veni prea des. Eu… eu nu mai pot!

A oftat și a privit în altă parte. — O să găsim o bonă. Sunt atâtea anunțuri pe internet.

— Nu e la fel! Nu vreau o străină lângă copilul meu! Vreau pe cineva care să o iubească, care să mă iubească pe mine…

A tăcut. Am știut atunci că nu-l voi convinge. În acea noapte am plâns în baie, cu Maria la piept, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

Zilele au început să curgă una după alta, toate la fel: treziri din oră în oră, scutece schimbate pe fugă, mese reci și cafea uitată pe masă. Mama mă suna zilnic.

— Cum ești, puiule?

Îmi mușcam buzele să nu plâng. — Bine, mamă… ne descurcăm.

— Să vin să te ajut? Nu-i spune lui Radu…

— Nu pot, mamă. Nu vreau scandal.

O auzeam cum oftează la capătul firului. Știam că suferă și ea. Pentru prima dată în viață simțeam că între mine și mama se ridicase un zid pe care nu-l puteam trece.

Radu venea acasă târziu, obosit și iritat. Îl vedeam cum se uită la mine cu reproș: casa era vraiște, eu eram nepieptănată, iar Maria plângea mereu.

— Nu știu cum reușesc alte femei… a murmurat într-o seară.

— Poate pentru că au ajutor! am răspuns printre dinți.

A urmat o ceartă lungă. Mi-a spus că mama lui nu a avut niciun ajutor când l-a crescut pe el și că femeile dinainte nu se plângeau atât. Am simțit că explodez.

— Poate de-aia suntem toți atât de nefericiți! am strigat. Pentru că ne mințim că putem totul singure!

A plecat trântind ușa. Maria s-a speriat și a început să plângă mai tare. Am adormit lângă ea, cu obrajii umezi de lacrimi.

Au trecut săptămâni. Am început să uit cine sunt. Nu mai aveam timp nici să mă uit în oglindă. Prietenele mă sunau tot mai rar; nu aveam ce să le spun decât despre scutece și colici. M-am izolat fără să-mi dau seama.

Într-o zi, am leșinat în bucătărie. M-am trezit pe podea, cu Maria plângând lângă mine. Am sunat-o pe mama.

— Vin acum! a spus fără ezitare.

A venit într-o oră, m-a găsit palidă și tremurând. M-a luat în brațe ca atunci când eram copil.

— Gata, puiule. Nu mai contează ce zice Radu. Tu ai nevoie de mine.

Când a venit Radu acasă și a văzut-o pe mama în bucătărie, a izbucnit:

— Ți-am spus clar! Nu vreau să o văd aici!

Mama s-a ridicat demnă:

— Radu, fata ta era leșinată pe jos! Dacă nu eram eu, cine știe ce se întâmpla!

El a tăcut. Pentru prima dată părea nesigur.

— Irina… trebuia să-mi spui dacă ți-e atât de greu…

— Ți-am spus! Dar tu ai ales să nu mă auzi!

A urmat o tăcere apăsătoare. Mama a plecat târziu în noapte, cu ochii roșii de plâns.

În zilele următoare am încercat să discutăm calm. I-am explicat lui Radu cât de greu mi-e fără sprijin emoțional, cât de mult contează pentru mine prezența mamei. El mi-a spus că se simte exclus din relația noastră mamă-fiică și că vrea să fie el sprijinul meu principal.

— Dar nu poți fi peste tot! i-am spus blând. Ai serviciu, ai viața ta… Eu am nevoie de cineva lângă mine zi de zi.

A început să accepte vizitele mamei mele, dar cu rezerve. Încet-încet lucrurile s-au mai liniștit, dar rana rămâne: între mine și Radu s-a creat o fisură greu de reparat.

Mă întreb uneori: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru liniștea familiei? Și cine decide cât e prea mult?