Între două lumi: Desprinderea de mama mea

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să trăiesc cu mama ta în fiecare colț al casei noastre! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. M-am oprit din frecatul vaselor, cu mâinile tremurând. Îl priveam, dar nu-l vedeam cu adevărat. În mintea mea, vocea mamei răsuna mai tare decât a lui Vlad: „Să nu uiți niciodată cine te-a crescut. Nimeni nu te va iubi ca mine.”

Am crescut în Pitești, într-un apartament cu două camere, unde mama era stâlpul, zidul și acoperișul. Tata a plecat când aveam șapte ani, iar mama a rămas singura mea familie. M-a crescut cu reguli stricte și cu dragoste sufocantă. „Nu ai nevoie de prieteni, Ana, lumea e rea. Eu sunt tot ce ai nevoie.” Și am crezut-o. Ani la rând, am crezut-o.

Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, la București, am simțit pentru prima dată că pot respira alt aer. Era blând, răbdător și mă făcea să râd. Dar mama nu l-a plăcut niciodată. „Nu e pentru tine, Ana. E prea visător. O să te lase să suferi.” Am ignorat avertismentele ei și m-am măritat cu Vlad după doi ani de relație. Mama a venit la nuntă cu o față împietrită și a stat în colțul ei, privind totul ca pe o înmormântare.

La început, am încercat să împac pe toată lumea. O sunam pe mama zilnic, îi povesteam tot ce făceam, îi ceream sfaturi pentru orice: ce să gătesc, cum să spăl rufele, cum să gestionez banii. Vlad zâmbea la început, dar apoi a început să ofteze când vedea că vorbesc la telefon cu ea ore întregi. „Ana, suntem o familie acum. Hai să luăm deciziile împreună.”

Dar nu puteam. De fiecare dată când încercam să fac ceva fără să o consult pe mama, mă simțeam vinovată. Ea știa mereu când ceva nu era în regulă. „Ce s-a întâmplat? De ce nu m-ai sunat azi? Ai pățit ceva? Vlad te-a supărat?”

Într-o seară, după ce am refuzat invitația la cină a unor prieteni de-ai lui Vlad pentru că mama nu era de acord („Nu ai ce căuta printre străini!”), el a izbucnit:
— Ana, tu nu trăiești viața ta! Trăiești viața mamei tale! Când ai să-ți dai seama?

Am plâns toată noaptea. M-am simțit prinsă între două lumi: loialitatea față de mama și dorința de a-mi construi propria familie. A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la mama: „Sper că nu te-a certat Vlad din cauza mea. Ți-am spus eu că nu e potrivit pentru tine.”

Am început să observ lucruri pe care înainte le ignoram: cum mama mă făcea să mă simt vinovată dacă nu îi urmam sfaturile, cum îmi critica mereu alegerile („Nu gătești ca mine”, „Nu știi să-ți ții bărbatul aproape”), cum mă suna obsesiv dacă nu răspundeam imediat la telefon.

Într-o zi, Vlad mi-a spus:
— Ana, eu te iubesc. Dar nu pot trăi într-o căsnicie în care deciziile noastre sunt dictate de altcineva. Dacă vrei să rămânem împreună, trebuie să pui limite.

M-am speriat. Pentru prima dată, am realizat că pot pierde tot ce construisem cu Vlad din cauza dependenței mele de mama.

Am luat o decizie grea: am mers la mama acasă și i-am spus că vreau să vorbim.
— Mamă, trebuie să înțelegi că am propria mea familie acum. Am nevoie să iau decizii singură.
Ea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Asta e recunoștința ta? După tot ce am făcut pentru tine?
— Nu e vorba de recunoștință… E vorba de viața mea.
— Dacă pleci pe drumul ăsta, să nu mai vii la mine când o să-ți fie greu!

Am ieșit din apartament cu inima frântă. Am plâns pe scara blocului ca un copil pierdut. Dar ceva în mine s-a schimbat atunci. Am simțit pentru prima dată gustul amar al libertății.

Primele luni au fost cumplite. Mama nu mi-a mai vorbit deloc. Mă suna doar ca să-mi reproșeze lucruri sau ca să-mi spună cât de rău îi merge fără mine. M-am simțit vinovată, egoistă, dar Vlad mi-a fost alături.

— Ana, e normal să doară. Dar ai făcut ce trebuia pentru noi.

Cu timpul, am început să mă descopăr pe mine însămi: am ieșit cu prieteni noi, am început un curs de fotografie (ceva ce mama ar fi considerat „pierdere de timp”), am redecorat apartamentul fără să-i cer părerea nimănui.

După aproape un an, mama m-a sunat într-o seară:
— Ana… mi-e dor de tine.
Vocea ei era mai blândă ca niciodată.
— Și mie mi-e dor de tine, mamă… Dar trebuie să înțelegi că am nevoie de spațiul meu.
A tăcut câteva secunde lungi.
— Poate… poate că am greșit și eu.

Nu știu dacă vreodată relația noastră va fi la fel ca înainte. Dar știu că acum pot respira fără teamă că cineva îmi va lua aerul.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim viețile altora din frică sau din vinovăție? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi înșine?