Între două lumi: Povestea Anei și a gemenilor săi

— Vlad, nu poți să faci asta! Nu acum, nu după tot ce am trecut împreună! am strigat eu, cu vocea spartă de lacrimi, în timp ce el își trântea valiza pe hol. Gemenii plângeau în camera lor, iar eu simțeam cum lumea mea se prăbușește sub greutatea unei realități pe care nu o alesesem.

— Ana, nu mai pot. Nu sunt făcut pentru asta. Nu pot să trăiesc cu doi copii care… care nu vor fi niciodată normali! a spus el, evitându-mi privirea. Cuvintele lui au tăiat mai adânc decât orice rană fizică.

Apoi a plecat. Ușa s-a închis încet, dar ecoul acelei despărțiri avea să mă urmărească ani la rând. Am rămas singură cu Radu și Ilinca, doi copii de nici trei ani, proaspăt diagnosticați cu autism. Nu știam nimic despre ce înseamnă asta. Nu știam cum să le fiu mamă, terapeut, prieten și sprijin. Tot ce știam era că nu aveam voie să cedez.

Primele luni au fost un coșmar. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Săraca Ana, uite ce-a pățit…”, „Copiii ăia nu vor vorbi niciodată…”, „Mai bine îi dădea la un centru”. Mama mea mă suna zilnic să mă întrebe dacă nu vreau să mă întorc la țară, la Botoșani, unde măcar aveam cine să mă ajute. Dar eu nu voiam să fug. Bucureștiul era singurul loc unde găseam specialiști, terapii, speranță.

Banii s-au terminat repede. Vlad trimitea uneori câte o sută de lei „pentru copii”, dar nu răspundea la telefon și nu venea niciodată să-i vadă. Am început să lucrez de acasă, făcând traduceri noaptea, după ce adormeau copiii. Ziua alergam între ședințe de terapie ABA, logopedie și întâlniri cu psihologi. Uneori uitam să mănânc sau să dorm. Alteori plângeam în baie ca să nu mă vadă Radu și Ilinca.

— Mami, de ce nu vorbește Ilinca? m-a întrebat într-o zi Radu, care reușea să spună câteva cuvinte simple.

— Pentru că are nevoie de mai mult timp, iubire. Dar o să reușim împreună, i-am spus, strângându-l la piept.

Cea mai grea zi a fost când directoarea grădiniței mi-a spus că nu-i mai poate primi pe copii: „Doamnă, ceilalți părinți se plâng că gemenii dumneavoastră îi sperie pe ceilalți copii. Poate ar fi mai bine să căutați o grădiniță specială…” Am ieșit pe hol cu lacrimi în ochi și am simțit că mă sufoc.

Am început să scriu pe un forum pentru părinți de copii cu autism. Acolo am găsit primele raze de speranță: alte mame ca mine, care luptau zi de zi cu sistemul, cu prejudecățile și cu oboseala cronică. Am cunoscut-o pe Mirela, care m-a ajutat să obțin o bursă pentru terapie la un centru privat. Am cunoscut-o pe doamna doctor Popescu, care mi-a spus: „Ana, copiii tăi pot avea o viață frumoasă. Dar trebuie să crezi în ei.”

Au trecut trei ani de atunci. Radu a început să spună propoziții scurte și merge la școală cu sprijinul unei învățătoare minunate. Ilinca încă nu vorbește, dar zâmbește tot mai des și îmi arată cu degetul ce vrea. Am învățat limbajul semnelor pentru ea și am descoperit cât de mult poate spune o privire sau o atingere.

Vlad a apărut într-o zi la ușă, cu un buchet de flori ieftine și ochii în pământ.

— Ana… Poate putem încerca din nou? Copiii… poate au nevoie de tatăl lor…

L-am privit lung. Nu mai eram femeia speriată care plângea în baie. Eram mama care luptase pentru fiecare zâmbet al copiilor ei.

— Vlad, copiii mei au nevoie de cineva care să-i accepte așa cum sunt. Eu am ales deja pentru noi toți.

A plecat din nou, iar eu am simțit pentru prima dată că sunt liberă.

Sunt zile când încă mă întreb dacă am făcut destul sau dacă am greșit undeva pe drum. Dar când îi văd pe Radu și Ilinca jucându-se împreună în parc, știu că fiecare clipă de disperare a meritat.

Oare câți dintre noi avem curajul să rămânem când toți ceilalți pleacă? Și cât de mult poate duce o inimă de mamă înainte să se frângă?