Între două lumi: Povestea Anei și a lui Vlad

— Uite-te la cum s-au îmbrăcat pețitorii ăștia! Oameni mari, dar se poartă ca niște cocoși, a spus mama lui Vlad, cu voce tare, în timp ce mă privea pe sub sprâncenele ei groase. M-am simțit mică, de parcă toată încăperea s-ar fi strâns în jurul meu, sufocându-mă. Era prima mea seară în casa lor, după ce ne-am căsătorit, și deja simțeam că nu aparțin acestui loc.

Mă numesc Ana și am crescut într-un sat mic din Moldova. Am fost mereu o fire retrasă, preferând să citesc sau să mă plimb singură pe câmpuri decât să stau la bârfe cu vecinele. După liceu, am prins un post la o fabrică din oraș și am ajuns să locuiesc la cămin, împărțind camera cu alte trei fete. Nu era ușor, dar măcar acolo aveam liniștea mea.

Pe Vlad l-am cunoscut la o petrecere organizată de colegii de muncă. El era sufletul oricărei adunări: glumea, dansa, făcea pe toată lumea să râdă. M-a atras tocmai pentru că era opusul meu. M-a făcut să cred că lângă el pot fi altfel, că pot ieși din cochilia mea. După câteva luni de întâlniri pe ascuns — pentru că părinții lui nu voiau să audă de „fete de la cămin” — Vlad m-a cerut de soție.

Nunta a fost mică, cu rudele apropiate și câțiva prieteni. Mama mea a plâns tot timpul, iar tatăl meu abia a scos două vorbe. „Să fii cuminte, fată”, mi-a spus la final, fără să mă privească în ochi. Am plecat spre casa lui Vlad cu inima strânsă.

Acolo m-a întâmpinat soacra mea, doamna Elisabeta, cu privirea ei tăioasă și remarci acide despre rochia mea simplă și buchetul de flori „de la piață”. Tatăl lui Vlad, domnul Gheorghe, nu a zis nimic, dar m-a măsurat din cap până-n picioare ca pe o vită la târg.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Vlad pleca devreme la serviciu și se întorcea târziu, iar eu rămâneam singură cu părinții lui. Elisabeta îmi dădea mereu de lucru: „Ana, spală geamurile!”, „Ana, vezi că s-a terminat făina!”, „Ana, nu știi să faci sarmale ca lumea!”. Orice făceam era greșit. Dacă tăceam, eram „fata mută”; dacă încercam să vorbesc, eram „prea obraznică”.

Într-o seară, când Vlad a venit acasă mai devreme, l-am rugat să mă ajute cu vasele. Soacra a intrat în bucătărie și a izbucnit:

— Ce-i asta? Bărbatul să spele vasele? Pe vremea mea nici nu se punea problema!

Vlad a râs și a încercat să detensioneze atmosfera:

— Hai mamă, suntem în 2023! Nu mai e ca pe vremea ta.

Dar Elisabeta nu s-a lăsat:

— Da’ dacă tot suntem în 2023, poate vrei să-ți gătească și să-ți spele nevasta ta la cămin! Acolo erați toți egali, nu?

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Nu am zis nimic. Vlad m-a privit scurt și a ieșit din bucătărie. Am rămas singură cu vasele și cu lacrimile mele.

Zilele au trecut greu. La serviciu eram obosită și neatentă. Colegele mele de cameră mă întrebau ce se întâmplă, dar nu aveam curajul să le spun adevărul. Mă simțeam rușinată că nu reușeam să mă integrez în familia lui Vlad.

Într-o duminică dimineață, Elisabeta a venit la mine cu o listă lungă de treburi:

— Să nu te prind că pleci la plimbare cu Vlad până nu termini tot! Și vezi că azi vin niște rude de-ale noastre; să nu te faci de râs!

Am început să plâng în hohote după ce a ieșit din cameră. Vlad m-a găsit așa și m-a luat în brațe.

— Ana, hai să plecăm de aici! Ne găsim o garsonieră mică, dar suntem doar noi doi.

— Și părinții tăi? Nu o să accepte niciodată…

— Nu-mi pasă! Nu vreau să te văd suferind.

Dar n-am avut curajul să plecăm atunci. Vlad încă spera că lucrurile se vor schimba.

Apoi a venit momentul care a rupt totul: am rămas însărcinată. Când le-am spus părinților lui Vlad, Elisabeta a izbucnit:

— Săraca de mine! Un copil crescut de o fată care nici nu știe să țină casa! Ce-o să zică lumea?

Am simțit atunci că nu mai pot. Am plecat la mama pentru câteva zile. Ea m-a primit fără întrebări, doar m-a ținut strâns în brațe.

Când m-am întors la Vlad, el era schimbat: obosit, nervos, prins între mine și părinții lui. Certurile au devenit zilnice. Într-o noapte, după ce am plâns amândoi ore întregi, Vlad mi-a spus:

— Ana, eu te iubesc, dar nu mai pot lupta cu toată lumea…

Am știut atunci că trebuie să aleg: ori rămân și mă pierd pe mine însămi încercând să-i mulțumesc pe toți, ori plec și încerc să-mi construiesc propria viață.

Am ales să plec. Mi-am găsit o chirie mică aproape de serviciu și am început să trăiesc pentru mine și copilul meu. Vlad venea uneori să ne vadă, dar era mereu grăbit și apăsat de vinovăție.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă doare când văd familii fericite pe stradă sau când aud râsete din casele vecinilor. Dar am învățat să fiu puternică pentru copilul meu și pentru mine.

Mă întreb uneori: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare cât timp vom mai accepta ca liniștea noastră sufletească să fie sacrificată pentru „ce zice lumea”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?