Între două lumi: Povestea lui Viorel, veteranul fără adăpost

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau acolo! am urlat în telefon, cu vocea spartă de frig și de neputință. Era trecut de miezul nopții, iar în jurul meu, Gara de Nord fremăta de umbre și pași grăbiți. Mă sprijineam de o bancă rece, cu rucsacul sub cap și palmele strânse pe piept, încercând să-mi țin inima la locul ei.

Mama a tăcut o clipă la celălalt capăt al firului. Știam că plânge. — Viorel, te rog, du-te la adăpostul ăla, măcar acolo nu mori de frig…

Am râs amar. — Să mor de altceva? Să mă mănânce șobolanii sau să mă bată alții pentru o felie de pâine? Nu mai vreau să fiu umilit, mamă. Am văzut destule la viața mea.

Am închis ochii și am simțit cum mi se strânge pieptul. În minte mi-au revenit imaginile din Afganistan: nisipul, focul, țipetele camarazilor. Am venit acasă cu o medalie și cu sufletul făcut bucăți. Statul mi-a dat o diplomă și un zâmbet fals la televizor. După aceea, nimeni n-a mai vrut să știe de mine.

Când m-am întors în București, am crezut că totul va fi bine. Aveam 32 de ani și o soție care mă aștepta cu ochii roșii de plâns. Dar n-am mai fost omul pe care-l știa ea. Noaptea mă trezeam urlând, ziua nu suportam zgomotele orașului. Am încercat să lucrez ca paznic, dar după două luni m-au dat afară: „Ești prea nervos, Viorel. Nu ne trebuie scandaluri.”

Apoi au început certurile acasă. Irina nu mai suporta să mă vadă prăbușit pe canapea, cu sticla lângă mine. „Du-te la psiholog!”, îmi spunea. Dar cine să mă asculte? La spitalul militar mi-au zis că nu sunt caz grav. La centrul social mi-au dat un bon pentru supă caldă și atât.

Într-o seară, Irina a plecat la mama ei cu fetița noastră, Andreea. N-am mai văzut-o de atunci decât la tribunal, când a cerut divorțul. Mi-a spus că nu vrea ca Andreea să crească lângă un om bolnav și periculos.

Așa am ajuns aici, printre oamenii străzii. La început am dormit în scara unui bloc din Drumul Taberei, dar m-au gonit vecinii cu poliția: „Nu vrem boschetari la noi!” Apoi am încercat la adăpostul Primăriei din Rahova. Prima noapte am stat pe o saltea murdară, cu încă zece bărbați într-o cameră fără geamuri. Unul dintre ei s-a trezit peste noapte și a început să urle că-l atacă cineva. Altul mi-a furat bocancii.

— De ce nu rămâi aici? m-a întrebat portarul într-o dimineață.

— Pentru că aici nu trăiești, doar supraviețuiești… și nici asta nu-i sigur.

Am preferat strada. M-am împrietenit cu nea Gică, un bătrân care vindea reviste vechi la metrou. Mi-a arătat unde pot găsi resturi de mâncare fără să mă bat cu alții și cum să-mi ascund lucrurile ca să nu mi le fure copiii străzii.

Într-o seară geroasă, m-a găsit poliția locală dormind sub pod la Grozăvești.

— Domnule Viorel Popescu? Am primit sesizare că refuzați adăpostul social.

— Da, îl refuz! am răspuns printre dinți.

— De ce? Acolo aveți căldură și mâncare.

— Dar n-am liniște! N-am siguranță! N-am niciun pic de respect! Voi ați stat vreodată acolo?

S-au uitat unul la altul și au ridicat din umeri.

— E decizia dumneavoastră… Dar dacă vă găsim iar pe stradă, vă amendăm.

Am râs scurt. Ce să-mi ia? Demnitatea mi-au luat-o deja alții.

În fiecare zi mă lupt cu frigul, cu foamea și cu privirile oamenilor care trec pe lângă mine ca pe lângă un câine bolnav. Uneori mă gândesc la Andreea: oare ce-i spune mama ei despre mine? Oare își amintește cum o țineam în brațe când era mică?

Într-o zi, am văzut-o pe Irina în parc cu Andreea. M-am apropiat timid.

— Irina… pot să vorbesc cu ea?

M-a privit rece.

— Nu cred că e momentul potrivit.

Andreea s-a uitat la mine cu ochii mari și triști.

— Tata… tu unde stai acum?

Mi s-a pus un nod în gât.

— Tata… tata e puțin obosit acum, dar o să-și găsească un loc frumos curând…

Irina a tras-o de mână și au plecat fără să se uite înapoi.

Seara aceea am plâns ca un copil sub podul meu rece. M-am întrebat dacă mai are rost să lupt sau dacă ar trebui să mă las purtat de val până dispar cu totul din lumea asta care nu are nevoie de mine.

Dar dimineața m-am ridicat iar. Am mers la asociația veteranilor și am cerut ajutor. M-au ascultat politicos și mi-au dat o listă cu numere de telefon pentru consiliere psihologică gratuită.

— Nu vă putem oferi cazare decentă acum, dar poate găsiți sprijin aici…

Am sunat la unul dintre numere. O voce caldă mi-a spus:

— Domnule Popescu, nu sunteți singur. Haideți mâine la cabinet, vorbim față în față.

Poate că nu voi avea niciodată o casă adevărată sau familia înapoi. Dar încă mai sper că într-o zi cineva va vedea în mine omul care am fost odată — nu doar un nume pe o listă sau un trup pe o bancă rece.

Oare câți ca mine trebuie să ajungem aici până când cineva va schimba ceva? Cât valorează demnitatea unui om în România de azi?