Între două lumi: Povestea mea după ce soacra a preluat controlul

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — am șoptit printre dinți, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji, ascunsă în baia mică, cu ușa încuiată. Dincolo de perete, vocea soacrei mele răsuna ca un ecou necruțător: „Csomagolj, és költözz hozzánk! Așa se face la noi în familie!”

Eram la doar două săptămâni după ce l-am adus pe Vlad pe lume. Corpul meu încă nu-și revenise, mintea îmi era încețoșată de oboseală și hormoni, iar sufletul… sufletul meu era prins între două lumi. Într-o lume, eram mama lui Vlad, încercând să-i ofer tot ce are nevoie. În cealaltă, eram nora Mariei, femeia care părea să fi uitat că eu exist.

Totul a început în ziua în care am venit de la maternitate. Maria a apărut cu două valize și o privire hotărâtă. „Am venit să vă ajut”, a spus, dar ajutorul ei s-a transformat rapid într-un control total. În primele zile, am încercat să mă bucur de prezența ei. Îmi aducea supă caldă, mă ajuta cu Vlad când plângea, dar curând a început să decidă tot: cum să-l țin în brațe, când să-l alăptez, ce haine să-i pun.

— Nu-l ține așa, o să-i strici spatele! — mi-a spus într-o dimineață, smulgându-l din brațele mele.

— Maria, te rog… — am încercat să protestez.

— Eu am crescut trei copii! Știu mai bine! — mi-a tăiat-o scurt.

Soțul meu, Radu, părea să nu observe nimic. Când i-am spus că mă simt invadată, mi-a răspuns sec:

— Mama vrea doar să ajute. Nu fi așa sensibilă.

În fiecare zi, simțeam cum mă pierd. Nu mai eram Ilinca cea veselă și plină de idei. Eram o umbră care se furișa prin casă, încercând să nu deranjeze. Maria decidea ce mâncăm, când ieșim la plimbare cu Vlad și chiar cum ar trebui să-mi organizez hainele în dulap.

Într-o seară, după ce Vlad adormise greu, am ieșit pe balcon să respir. Maria a venit după mine.

— Ilinca, trebuie să înțelegi: aici eu știu cel mai bine ce e bine pentru copil. Tu încă ești tânără și nu ai experiență. Dacă nu poți face față, poate ar trebui să te gândești serios la propunerea mea: să vă mutați la noi sau… — a lăsat fraza în aer.

Am simțit un nod în gât. Să mă mut la ea? Să renunț la spațiul meu? Sau… ce? Ce voia să spună cu acel „sau”? M-am simțit amenințată și neputincioasă.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Maria în camera noastră, răscolind prin sertarele mele.

— Ce faci aici? — am întrebat uluită.

— Caut pijamalele lui Vlad. Nu le găsesc niciodată la locul lor! — a răspuns iritată.

— Sunt ale mele… — am șoptit.

Radu a intrat și el în cameră.

— Ce s-a întâmplat?

— Ilinca e prea sensibilă din nou — a spus Maria cu un oftat teatral.

— Ilinca, las-o pe mama să te ajute. Nu vezi că ești obosită? — a adăugat Radu fără să mă privească.

În acea clipă am simțit că nu mai am niciun aliat. M-am închis din nou în baie și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Zilele au trecut greu. M-am trezit într-o dimineață fără chef de nimic. Vlad plângea, Maria țipa din bucătărie că laptele s-a ars, Radu era deja plecat la serviciu. Am simțit că mă sufoc.

Într-o după-amiază, mama mea m-a sunat.

— Ilinca, cum ești?

Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Nu mai pot, mamă… Simt că nu mai sunt eu…

— Vino acasă la noi câteva zile. Ai nevoie de liniște. Nu trebuie să suporți totul singură.

Am stat mult pe gânduri. Dacă plec, ce va spune Radu? Ce va face Maria? Dar dacă rămân… mă voi pierde de tot?

În acea seară, când Radu s-a întors acasă, am încercat din nou să vorbesc cu el:

— Radu, te rog… Trebuie să stabilim niște limite cu mama ta. Nu mai pot trăi așa…

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.

— Ilinca, exagerezi! Mama vrea doar binele nostru!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am decis că trebuie să fac ceva pentru mine și pentru Vlad.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajele. Maria m-a privit cu dispreț:

— Unde crezi că pleci?

— Acasă la mama mea. Am nevoie de spațiu și liniște pentru mine și copilul meu.

— Dacă pleci acum, nu te mai întorci! — a strigat ea.

Am ieșit pe ușă cu Vlad în brațe și inima frântă. Mama m-a primit cu brațele deschise și m-a lăsat să dorm trei ore fără întrerupere. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir din nou.

Au trecut două săptămâni până când Radu m-a sunat. Vocea lui era rece:

— Când te întorci?

— Nu știu dacă mă mai întorc… — i-am răspuns sincer. — Avem nevoie de ajutor, dar nu de control. Dacă nu poți pune limite între noi și mama ta… nu știu dacă mai putem fi o familie.

Nu știu ce va urma. Poate voi fi nevoită să-mi cresc copilul singură sau poate Radu va înțelege cât de important este să fim o echipă adevărată. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu invizibilă în propria mea viață.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?