Între două lumi: Povestea unei fiice la marginea familiei

— Irina, vino repede, mama ta iar a căzut! vocea isterică a surorii mele, Camelia, răsună în telefon într-o dimineață de decembrie, când abia apucasem să-mi sorb cafeaua. Mă uit la ceas: 6:40. Îmi trag un pulover peste pijama și fug spre ușă, cu inima bătându-mi nebunește. În timp ce alerg pe scările blocului, mă întreb pentru a mia oară: de ce eu? De ce mereu eu?

Ajung la apartamentul părinților mei din cartierul Dristor și găsesc aceeași scenă: mama, întinsă pe jos, cu ochii umezi de rușine și durere, tata privind absent pe fereastră, iar Camelia agitându-se teatral pe lângă ei. — Dacă nu veneai tu, nu știu ce făceam! îmi spune Camelia, de parcă nu ar locui la doar două stații distanță. O ridic pe mama cu grijă, îi șterg lacrimile și îi promit că totul va fi bine. În timp ce îi masez ușor glezna umflată, tata oftează: — Noroc cu Irina, că altfel eram pierduți.

Așa începe fiecare sărbătoare, fiecare weekend, fiecare zi importantă din viața mea. Sunt mereu acolo când cineva are nevoie de ceva: să ducă pe cineva la spital, să plătească o factură uitată, să stea cu nepoții Cameliei când ea are chef de ieșit în oraș. Dar la mesele de Crăciun sau Paște, când se spun povești și se râde cu poftă, eu sunt cea care aduce platourile și strânge farfuriile, invizibilă între glumele lor.

Nu am fost niciodată copilul preferat. Camelia era frumoasa familiei, răsfățata tatei, iar fratele meu mai mic, Vlad, era mândria mamei — băiatul care „va duce numele mai departe”. Eu eram „Irina cea responsabilă”, fata care nu iese în evidență, dar pe care te poți baza oricând. Am crescut cu senzația că trebuie să muncesc dublu pentru a primi jumătate din atenția lor.

Îmi amintesc o zi din liceu când am luat premiul întâi la olimpiada de română. Am venit acasă cu diploma strânsă la piept, sperând că măcar atunci vor fi mândri de mine. Tata nici nu s-a uitat la mine: — Bravo, dar vezi că trebuie să mergi după pâine. Camelia a venit acasă cu un buchet imens de flori de la iubitul ei și toată casa s-a umplut de râsete și felicitări pentru ea.

Anii au trecut și am rămas aceeași Irina: cea care rezolvă problemele tuturor. Când Vlad a făcut datorii la bancă după ce a pierdut bani la păcănele, eu am fost cea care a negociat cu funcționarii și a plătit ratele restante din economiile mele. Când mama a făcut infarct, eu am stat nopți întregi la spital, în timp ce Camelia posta poze din vacanță pe Facebook.

— Irina, tu ești sufletul familiei! îmi spune mama uneori, dar o face cu vocea aceea vinovată care mă doare mai tare decât orice critică. Tata mă bate pe umăr scurt: — Fără tine eram vai de noi! Dar niciodată nu mă întreabă dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva.

Într-o seară de toamnă, după ce am stat trei ore să-i ajut pe Vlad și soția lui să-și mute mobila în noul apartament, m-am prăbușit pe canapea acasă și am izbucnit în plâns. Prietenul meu, Radu, m-a privit neputincios: — De ce nu le spui că nu mai poți? De ce trebuie să fii tu mereu salvatoarea?

Nu știam să-i răspund. Poate pentru că mi-e teamă că dacă nu mai sunt utilă, nu mai exist pentru ei. Poate pentru că am crescut cu ideea că iubirea se câștigă prin sacrificiu.

În Ajunul Crăciunului trecut, am decis să nu merg acasă. Am anunțat familia că sunt răcită și am rămas singură în garsoniera mea mică din Titan. Am aprins o lumânare și am privit orașul luminat pe geam. Telefonul a sunat insistent: Camelia voia să știe unde sunt farfuriile speciale pentru cozonac; Vlad avea nevoie de codul PIN al cardului comun; mama voia rețeta de sarmale pe care tot eu o făceam an de an. Nu m-au întrebat dacă mi-e bine sau dacă am nevoie de ceva.

M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Pentru prima dată în viață, liniștea era doar a mea.

A doua zi dimineață, tata m-a sunat scurt: — Să știi că ne-ai lipsit. Dar sper că te-ai odihnit bine, că avem nevoie de tine mâine să duci mama la control.

Am zâmbit amar și am închis telefonul. M-am uitat în oglindă și mi-am promis că anul acesta voi încerca să spun „nu”. Să-mi găsesc locul nu ca piesa lipsă din puzzle-ul lor, ci ca Irina — femeia care are dreptul să fie văzută și iubită pentru cine este.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim la marginea propriei familii? Cât putem dărui până când ne pierdem pe noi înșine? Poate că e timpul să învățăm să cerem și noi ceva înapoi.