Între două lumi: Povestea unei fiice la răscruce

— Irina, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie! Nu știu cum poți fi atât de risipitoare, pe vremea mea…
Vocea mamei răsună ascuțit din capătul holului, iar eu mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. De trei luni, de când mama s-a mutat la noi după ce a făcut un accident vascular, casa noastră nu mai e a noastră. E ca și cum fiecare colț ar fi invadat de prezența ei, de mirosul de ceai de tei și de reproșurile care plutesc în aer.

— Mamă, te rog, nu mai ridica tonul. E târziu și copiii dorm, îi spun încercând să-mi păstrez calmul.

— Da, sigur, copiii tăi! Dar eu? Eu nu mai contez? Dacă nu eram eu, nici tu nu erai aici!

Mă simt prinsă între două lumi. Pe de o parte, soțul meu, Vlad, care mă privește seara cu ochii obosiți și mă întreabă în șoaptă: „Cât mai rezistăm așa?” Pe de altă parte, mama, care nu știe să ceară ajutor fără să-l transforme în datorie.

Înainte să se mute la noi, viața avea un ritm al ei. Diminețile începeau cu râsete la micul dejun, copiii alergau prin casă fără grijă că vor deranja pe cineva. Acum, fiecare pas e calculat. Fiecare discuție cu Vlad se poartă în șoaptă. Fiecare decizie — de la ce gătim la cină până la ce program avem în weekend — e negociată cu mama.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, Vlad a venit lângă mine pe canapea. Avea privirea aceea pe care o are când vrea să spună ceva important.

— Irina, nu mai ești tu. Nu mai râzi, nu mai ai chef de nimic. Știu că-ți iubești mama, dar… nu putem trăi așa la nesfârșit.

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam că are dreptate. Dar cum să-i spun mamei că trebuie să plece? Unde să se ducă? Fratele meu, Cătălin, e plecat în Germania de ani buni și ne sună doar de Crăciun și Paște. Pentru el, mama e o voce la telefon, pentru mine e o prezență copleșitoare.

Am încercat să vorbesc cu ea într-o dimineață.

— Mamă, știu că nu-ți e ușor aici. Nici nouă nu ne e ușor… Poate ar trebui să ne gândim la o soluție pe termen lung.

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit:

— Ce vrei să spui? Să mă dai la azil? Să mă arunci ca pe o cârpă veche?

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Am încercat să-i explic că există centre unde bătrânii sunt îngrijiți bine, că ar putea avea prieteni de vârsta ei. Dar pentru ea era o insultă.

— Eu am muncit toată viața pentru tine! Acum vrei să scapi de mine?

Am plâns în baie în acea zi. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut. Oare chiar sunt o fiică rea? Oare sacrificiul meu nu e niciodată suficient?

Zilele au început să semene între ele. Mama comenta orice: cum îmi cresc copiii, cum gătesc, cum mă îmbrac. Vlad s-a retras tot mai mult în muncă. Copiii au început să mă întrebe de ce bunica e mereu supărată.

Într-o duminică, când am vrut să ieșim cu toții în parc, mama a refuzat să vină și a spus cu voce tare:

— Mergeți voi! Oricum nu mai am loc în viața voastră.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din București. M-am gândit la toate femeile ca mine care încearcă să fie fiice bune, mame bune, soții bune — și care ajung să nu mai fie nimic pentru ele însele.

Într-o seară am primit un mesaj de la Cătălin: „Poate ar trebui să discutăm despre un ajutor extern pentru mama. Nu poți duce totul singură.” Am simțit furie și ușurare în același timp. De ce trebuie eu să fiu cea puternică mereu?

Am început să caut soluții: o asistentă care să vină câteva ore pe zi, un centru de zi pentru seniori. Mama a refuzat totul cu încăpățânare.

— Nu vreau străini în casă! Nu vreau să fiu lăsată singură!

Am început să mă întreb dacă nu cumva sacrificiul meu îi face rău și ei. Dacă nu cumva îi hrănesc sentimentul de neputință și dependență.

Într-o noapte n-am mai putut dormi. M-am ridicat din pat și am mers la fereastră. Luminile orașului pâlpâiau ca niște speranțe fragile. Mi-am dat seama că trebuie să aleg: între viața mea și datoria față de mama. Dar oare chiar trebuie să aleg? Oare nu există o cale de mijloc?

A doua zi i-am spus mamei:

— Mamă, te iubesc și vreau să fii bine. Dar vreau și eu să fiu bine. Avem nevoie de ajutor — amândouă.

A plâns mult atunci. Pentru prima dată am plâns împreună.

Nu știu ce va urma. Poate vom găsi o soluție care să ne salveze pe amândouă. Poate nu.

Dar mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi ne pierdem pe noi înșine încercând să fim totul pentru toți ceilalți? Voi ce ați face în locul meu?