Între două lumi: Povestea unei mame care și-a provocat copiii să crească

— Vlad, Rareș, masa e pusă! Am strigat din bucătărie, cu vocea tremurândă de oboseală și nervi. Farfuriile zornăiau pe masă, iar mirosul de ciorbă abia reușea să acopere tensiunea din casă. De când soțul meu, Doru, a plecat la muncă în Italia, totul a căzut pe umerii mei. Iar băieții mei, Vlad și Rareș, nu mai sunt copiii cuminți de altădată.

Vlad, cel mare, a intrat primul în sufragerie, cu ochii în telefon. Rareș l-a urmat, trântind ușa. Am simțit cum mă învăluie un val de furie și neputință.

— Lăsați telefoanele! Am muncit toată ziua la masa asta!

Vlad a ridicat privirea, cu un aer plictisit:

— Mamă, nu mai suntem copii. Putem să ne facem singuri de mâncare dacă vrei.

Rareș a dat din cap aprobator:

— Da, și oricum vrem să ieșim cu prietenii după masă.

Mi-am mușcat buza. Îmi venea să țip, să le spun cât de greu îmi este, cât de mult mi-e dor de vremurile când mă ascultau fără să comenteze. Dar am tăcut. Am simțit că dacă îi cert, îi pierd și mai mult.

În seara aceea, după ce au plecat, am stat singură la masă și am plâns. M-am gândit la mama mea, cum mă certa când eram adolescentă și voiam să ies cu fetele la film. Atunci o uram pentru severitatea ei. Acum îi înțelegeam fiecare gest.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Mamă, vreau să mă mut cu niște colegi. Să încerc să trăiesc pe cont propriu.

Am simțit cum mi se strânge inima. Rareș a apărut și el:

— Și eu vreau să lucrez vara asta la supermarket. Să văd cum e să ai bani tăi.

Am izbucnit:

— Voi chiar credeți că viața e ușoară? Că dacă vă mutați sau vă angajați o să fie totul roz? Nu știți ce înseamnă grija zilei de mâine!

Vlad s-a uitat la mine cu o privire maturizată peste noapte:

— Lasă-ne să încercăm. Dacă nu ne lași acum, când?

Am cedat. Le-am pus condiții: Vlad să-și găsească un job part-time și să-și plătească partea din chirie; Rareș să-și gestioneze singur banii câștigați. În sinea mea speram că se vor întoarce repede acasă, dezamăgiți și recunoscători.

Primele luni au fost un coșmar pentru toți. Vlad venea acasă doar ca să-și ia haine curate. Rareș era mereu obosit și irascibil. Eu mă simțeam inutilă.

Într-o seară ploioasă de octombrie, Vlad m-a sunat:

— Mamă… poți să vii până la mine? Nu mă simt bine.

Am alergat prin ploaie până la garsoniera lui. L-am găsit palid, cu febră mare. Am stat lângă el toată noaptea, ca pe vremuri, punându-i comprese reci pe frunte.

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? l-am întrebat printre lacrimi.

— Am vrut să mă descurc singur… dar mi-am dat seama că încă am nevoie de tine.

L-am strâns în brațe și am simțit cum se rupe ceva în mine — mândria aceea prostească de mamă care vrea să controleze totul.

Rareș a venit acasă după două luni de muncă la supermarket. Era schimbat — mai slab, dar cu ochii plini de o lumină nouă.

— Mamă, știi cât de greu e să stai opt ore în picioare? Să zâmbești clienților care te tratează ca pe un nimic?

Am dat din cap.

— Dar știi ceva? Am reușit! Mi-am luat singur adidași noi!

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi.

Cu timpul, am început să-i văd altfel pe băieții mei. Nu mai erau copiii dependenți de mine, ci tineri care își croiau drumul cu greu prin viață. Eu am învățat să-i las să greșească și să sufere — pentru că doar așa puteau crește cu adevărat.

Într-o duminică dimineață, i-am găsit pe amândoi în bucătărie, pregătind micul dejun pentru mine.

— Mamă, ai avut dreptate — viața nu e ușoară. Dar nici imposibilă dacă ai pe cineva lângă tine.

M-am uitat la ei și am simțit o liniște pe care nu o mai trăisem demult.

Acum mă întreb: oare câte mame ca mine se tem să-și lase copiii să cadă doar ca să-i poată ridica mai puternici? Voi ce ați fi făcut în locul meu?